… Şi după ce în acel 15 septembrie 1975 ne aşezaserăm în bănci câte o fetiţă şi un băiat, la cererea tovarăşei învăţătoare(din dragoste şi nesfârşită preţuire îi voi spune în continuare doamnă), se mai auzeau plânsul hohotit al unul coleg care îşi ţinea temeinic mama de mână şi tăcerea încremenită a celorlalţi, în pragul unei lumi necunoscute. Femeia înaltă din faţa noastră copleşea totul şi mă uitam la ea ca la o zeitate, cu gândul fascinant şi totuşi inconştient că în anii ce vor urma ea va fi centrul micului meu univers.
Şi cu gestul larg al mâinilor întinse către ferestre, ea ne spusese: Uitaţi-vă pe geam şi spuneţi ce vedeţi!
Ce să vedem? Blocuri, liceul din imediata apropiere, oameni, o stradă, câteva maşini- puţine la vremea aceea. Cineva ridicase bucuros mâna sa mică şi spusese copaci!.
Era clar după chipul doamnei învăţătoare. Trebuia mai mult. Uitaţi-vă mai sus, uitaţi-vă peste tot!
O voce strigase cerul ! Da, era un început. Însă, într-un fel total neaşteptat, ca o revelaţie, băieţelul care îşi strângea mama de mână, aproape tot plângând, scosese pe gură, ca un bulgăre de aur, cuvintele pe care le aştepta Doamna: Acolo! Acolo cerul se uneşte cu pământul!
Şi cum se numeşte linia aceea care uneşte cerul cu pământul?, întrebă ea surprinsă şi bucuroasă. Şi cum nimeni nu a răspuns, Doamna continuase cu acele cuvinte care aveau să devină întâia mea demonstraţie a infinitului: Linia aceea se numeşte ORIZONTUL! Dacă veţi merge până acolo unde credeţi că se uneşte cerul cu pământul, veţi vedea că nu e aşa, şi că uitându-vă în zare, într-un alt loc se va uni cerul cu pământul. Iar dacă veţi merge şi acolo, veţi vedea un nou orizont, şi tot aşa, pentru că nu se va termina niciodată!
Şi cu această promisiune de nesfârşire, minunata noastră doamnă învăţătoare ne făcuse intrarea în cântecul vieţii.
Ce stranie coincidenţă avea să se petreacă peste câţiva ani, când, în prima zi de facultate, primul nostru curs de drept civil, profesorul ne spusese: Uitaţi-vă în jur şi spuneţi ce vedeţi!
Peste tăvălugul anilor, amintirea acelui septembrie 1975 răsărise brusc, cu precizie de ceasornic. Era clar că nu teoria orizontului ne aştepta. Ce să vedem?
Şi noi, studenţi în anul întâi de facultate, n-am văzut mai mult decât copiii din prima zi de şcoală: clădiri, străzi, oameni… ce să vezi?
Clădiri şi oameni?, întrebase profesorul. Nu! De azi înainte veţi vedea DOAR bunuri şi persoane!(n.r, termeni juridici). Acesta este modul în care veţi gândi de astăzi înainte: bunuri şi persoane!
Şi cu această primă lecţie de drept, ilustrul profesor tăiase chirurgical, fără anestezie, promisiunea de infinit a întâiului meu dascăl.
Am văzut noi, cei din generaţia 1975, întotdeauna noi orizonturi, linii repetate şi nesfârşite la marginea cerului, sau doar bunuri şi persoane? Nu ştiu. Stiu doar că am fost o generaţie de copii buni; unii mai buni ca alţii. De copii ajunşi oameni maturi dintre care unii şi-au găsit promisele orizonturi în ţări străine, alungaţi din patria lor pe care învaţaseră s-o iubească încă din primele zile ale clasei I-a.
Alţii au rămas aici, şi eu, ca „o cântare pentru trecut peste odihna pietrelor”, cum spune Lucian Blaga. Şi am ales orizonturile doamnei învăţătoare Radu Vlad Zoica de la Şcoala generală nr.2 Comăneşti, oricât de greu ar fi ele de atins.
