11.4 C
Piatra Neamț
sâmbătă, mai 15, 2021

Retro-cedarea luminii. Bunicul meu deschisese porţile împărăteşti…

Politică

Eugen Ţapu, drept la replică: PSD şi Ionel Arsene- adversari cu formule de colaborare

Senatorul PNL Eugen Ţapu este nemulţumit de felul cum ziarul "Viaţa Nemţeană" a publicat parte din informările pe care domnia sa le-a...

Aurora Ene, noul consilier local din partea PNL

Liberalii au votat-o aseară, în unanimitate, pe Aurora Ene pentru funcţia de consilier local al municipiului Piatra Neamţ.

Surse: Ţapu i-a informat oficial pe liberali că a dat la pace cu Arsene

Senatorul PNL de Neamţ, Eugen Ţapu (preşedinte interimar al PNL Neamţ), i-a informat aseară liberali că a dat la pace cu preşedintele...

Ministerul Tineretului caută secretar general pe site-uri de recrutare

Transparenţa în angăjări la Ministerul Tineretului şi Sportului ar atinge cotele penibilului dacă nu ar fi doar de faţadă, cum se presupune...

Prof. Luminiţa Georgeta Vasile VÎRLAN

Prof. Luminiţa Georgeta Vasile Vîrlan

Razele soarelui pătrundeau discret prin ferestrele bisericii. Era încă dimineață, bunicul deschisese Porțile împărătești și, deși biserica era aproape plină de oameni, unii încă veneau, cu evlavie, cu jena firească a omului bine crescut care întârziase.

Bărbații se așezau în dreapta, femeile în stânga. Sentimentul meu era că fiecare își cunoștea locul și se strecura cuviincios spre spațiul acela. Bunicul meu, preotul, în straie de un verde smarald, cu auriu, (întotdeauna a avut haine preoțești de un verde smarald) se mișca în altar firesc, dar cu fermitate, cu cadelnița în mâna, lăsând în urmă mirosul de tămâie, care producea un calm social și stilistic. Nu înțelegeam prea bine ce facea, dar totul părea o pregătire și chiar așa era.

            Oamenii, bărbați sau femei, cele mai multe îmbrăcate în straie tradiționale superbe, se așezau în rând în fața altarului. Bunicul ieșea la ușa altarului, schimba câteva vorbe cu fiecare, primea o lumânare aprinsă, o bucată de pâine cu o formă ușor ciudată și o bucată de hârtie. Totul se desfășura calm și vedeam figurile împlinite ale oamenilor întorcându-se la locurile lor, după ce vorbiseră cu bunicul. Încercam să-mi explic ce anume se întâmpla, de ce lumânarea aprinsă, de ce bucata aceea de pâine și, mai ales, de ce biletul acela de hârtie?  Ce însemnau toate astea și de ce erau oferite,cu bucurie, bunicului meu?

          Mi-era greu să înțeleg atitudinea lui care parcă nici nu mă vedea, era senin, dar îi simțeam transfigurarea și atitudinea diferită cumva de aceea pe care o avea acasă. Înțelegeam doar că aici el este în centrul atenției, că reprezintă o autoritate  deși, desigur, nu știam acest cuvânt la vârsta aceea. Urmăream atentă și curioasă întreaga lume precum și mișcările lui calme, limpezi, decente.

            Atmosfera era caldă, de liniște, spartă doar de gestul exagerat al vreunei femei care se dorea băgată în seamă fie agitându-se și stingând o lumânare gata să cadă, fie așezând obsesiv coșul cu coliva de pomană, fie făcând observație cuiva care nu respectase întocmai rânduiala. Privea apoi întreaga adunare cu aerul că ne salvase pe toți de la cine știe ce dezastru, sau, eroic, de la cine ce faptă echivalentă cu un sacrilegiu. În ciuda vârstei pe care o aveam, intuiam că acolo era o lume, cu o anumită stare, cu reguli, cu priviri limpezi sau chiar, uneori, piezișe, între vecine care-și revendicau tacit supremația în ceva!           

            Soarele începea să fie mai puternic și ajungea până în mijlocul bisericii, la strana în care stătea bunica mea, Maica preoteasă, cum îi spuneau oamenii din sat. Înaltă, dreaptă, cu părul tuns (culmea!) à la Mireille Mathieu, dar cu o eșarfă acoperindu-i capul, cu o figură aproape imobilă (doar ochii se mișcau scrutător și totul era evaluat cu consecvența omului care avea responsabilități) părea stâlpul pe care se susținea întreaga biserică. Poate chiar așa era, de vreme ce toată lumea îi căuta privirea aprobatoare, de vreme ce toți încercau în diferite feluri să-i câștige bunăvoința, iar ea se încăpățâna să-și păstreze aerul imperial care o caracteriza. Fiică de notar din Ucraina, bunica a avut o soră, Raisa, căsătorită tot cu un preot, unchiul Grișa, și doi frați, unul avocat, care a locuit în Piatra Neamț și care a fost nasul meu, iar celălalt,Toma, profesor de fizică și director de liceu care a stat 15 ani deportat în Siberia. „Impersonalitatea” ei avea ceva aristocratic, nimic nu părea s-o tulbure, deși simțeam când ceva nu-i era pe plac sau când atmosfera i se părea cuviincioasa.

            În ciuda acestui comportament, bunica avea umor, autoironie, haz. Cred că eram la lecția de „învățat”  stări, altminteri cum era să înțeleg că ele, stările, sunt contextuale, precum hainele, precum vorbele, precum emoțiile. Rar îndrăzneam s-o întreb ceva, dar știa că un copil nu are starea necesară să participe la o întreagă slujbă, deși îmi tot explicau, acasă, care e datoria unei nepoate de preot. Când simțea că răbdarea mea e pe sfârșite, se apleca și-mi spunea, scurt, că pot să ies în curtea bisericii. Era un moment pe care îl așteptam cu nerăbdare pentru că și acolo era o lume de explorat: era cimitirul, cruci felurite care mă impresionau doar vizual, dar în primul rând erau copiii cu care inventam jocuri, cu care mâncam mere mărunte și dulci, de vară, din copacii pe care bunicul îi plantase în curtea bisericii. Nu erau mere din soiuri nobile, dar gustul lor era inegalabil, deși noi le culegeam de pe jos și aveau și pete de lovituri și furnici.  

            Erau și oameni maturi care-și luau un scurt răgaz de la rânduiala slujbei și ieșeau în curtea bisericii să vorbească între ei. Ascultam povești despre muncile in gospodarie si animale, despre oamenii care nu mai erau și îmi amintesc cu acuratețe o poveste tristă despre o fetiță care murise la 16 ani și despre care se spunea că i se făcuseră vrăji. Era, pentru mine, o poveste stranie, prin personaj (știam că doar oamenii bătrâni mor) și mai cu seamă prin cuvântul vrajă, cuvânt pe care îl „intuiam” din basme. Se vorbea ceva despre o găină neagră, despre părul de coadă de cal, găsit de mama fetei pe prispă și depre faptul că o înmormântaseră îmbrăcată mireasă. N-aveam să aflu despre metafora moarte-nuntă decât mult mai târziu.

            Cât stăteam în curtea bisericii nu aveam îngăduința să mă depărtez prea tare de intrarea în biserică, pentru că, la un moment dat, apărea în grabă, gâfâind, câte o femeie din sat pe care Mama Nina (așa îi spuneam bunicii, așa i-am spus toți cei trei nepoți) o trimitea să mă cheme; de regulă, cea care primea sarcina era desfigurată de îngrijorarea de a mă găsi repede, căci ordinul era scurt, neșovăielnic și oarecum intempestiv, deși până și eu știam că urma să iasă bunicul cu Sfintele daruri și era musai să fiu prezentă, o prezență ce trebuia săvârșită în genunchi; singura care rămânea în picioare în biserică, dar cu capul plecat, în semn de evlavie și respect (de la care nu a abdicat niciodată), era bunica; pentru mine și momentul acesta era teribil de interesant, pentru că, pe sub ochi, cu capul plecat, puteam urmări ce fac toți cei aflați în genunchi. Înțelegeam că unii erau parte la importanța momentului,alții păreau cu gândurile răvașite, aiurea, alții „se spionau” reciproc, mai ales tinerii, exact cum faceam și eu!

        Uneori ridicam capul și-mi priveam bunicul care, foarte rar, îmi zâmbea discret de sub barba scurtă și frumos îngrijită; era întotdeauna impecabil, iar eu știam și că mirosea teribil de bine a parfum bărbătesc de calitate (nici nu știu în timpurile acelea de unde îl cumpăra); cert este că a fost întotdeauna extrem de pedant!

            În mijlocul bisericii, cu potirele în ambele mâini și cu dascălul care-i ținea Evanghelia, bunicul oficia legătura acestei lumi cu aceea de Sus; era un moment de liniște adâncă, tulburătoare, în care simțeam cum întreaga adunare respira agățată de cuvintele lui care vibrau! Lui, parcă îi creșteau aripi invizibile și nu m-aș fi mirat să-l văd levitand ca în tablourile lui Chagall.

            Venea apoi rândul acelor biletele de hârtie pe care bunicul le primise la începutul slujbei, le ținea în mână și citea niște nume: înșiruirea numelor acestea, care, pentru mine nu reprezentau ințial prea mare lucru, crea emoție, emoția o simțeam pentru că bunicul parcă le rostea cu sufletul pe buze. Ușor, ușor, deveneam captivă într-o lume împărțită, aveam să aflu, între vii și morți. Se crea o insulă a purității, născută în răspăr cu lumea pe care o trăiam afară, o insulă cu personaje scrise pe bucăți de hârtie, o lume ce nu s-ar fi izit dacă nu ar fi fost hârtia. Sunt sigură acum că în astfel de momente se șlefuiește sau se obturează definitiv, lentila prin care se întrevede spiritul.

“Când am ieșit la lumina zilei, mi-am zis că pomelnicul e prilejul de a iubi Hârtia care a intrat în compoziția sângelui meu uman și literar, în lumea în care există doar consimțământul interior”.

          Scena cititului biletelor, despre care ulterior am aflat că se numesc pomelnice, se relua la finalul slujbei. De astă dată erau numiți „în auz”, doar cei care se aflau deja în lumea Cealaltă, prin urmare, am înțeles că pomelnicul e un bilet de intrare într-o cu totul altă dimensiune!

         Slujba se încheia cu predica în care bunicul rostea rotund și limpede cuvinte pline de sens și chiar purtatoare de soartă. Simțeam că vorbele lui erau, simultan, sfaturi de mare raspundere, dar și de mare încredere în oameni, căci un preot umbla la țesătura intimă a fiecarui individ și fiecare are acel ceva care nu poate fi sistematizat. Urma binecuvântarea, barbații erau miruiți, apoi urmau femeile. Scena continua cu sărutatul mânii preotului, dar și a bunicii mele, Maica preoteasa, care își păstra spațiul intim ținând mâna întinsă, nu ostentativ, ci firesc, dar „suveran” în același timp. Cred ca era forma ei de protecție, dar și de autoritate, deși sufletul ei mai degrabă îmbrățișa, decăt excludea. (…).

         Soarele pătrundea prin ferestrele bisericii la fel de discret, ca întotdeauna, poate chiar mai discret, fiind mijlocul toamnei. Mama se mișca în biserică cu o deprindere organică, pregătind slujba de pomenire a bunicilor mei. Stăteam în același colț al bisericii ca în urmă cu zeci de ani, și o priveam cu admirație pentru fermitatea fără ofensă și pentru toleranța neflască care a caracterizat-o toată viața.

            Slujba începuse, și, recunosc, mi-a luat ceva timp să mă dezmeticesc, să-mi urmăresc gândurile, să privesc oamenii adunați, sa urc spre ordine,armonie,absolut. Trăiam stări ciudate, mi se părea nefiresc ca în această biserică din Câmpulung Muscel nu oficia slujba bunicul meu, ci un cu totul alt preot, mult mai tânăr, cu altă voce, cu alte straie. Și, deodată, am văzut razele soarelui palid, că ajunsesera la strana bunicii mele. Ea nu mai era. Dar o vedeam.             

            Ghidată, probabil, de un ideal al autorității, niciodată, până în momentul acela, n-am îndăznit să mă apropii de strana ei. Și, deodată, auzindu-i numele pomenit, mi-am dat seama că, pentru a obține continuitatea, e nevoie de oameni ai continuității și am pășit, timid, cu pași mici și șovăielnici spre strana ei, ocupând, după aproape cincizeci de ani, un loc care fusese, pentru mine, o insulă a unei ființe alese, încrezătoare în valorile umane, precum bunătate, vrednicie, autoritate si cinste. Când am ieșit la lumina zilei, mi-am zis că pomelnicul e prilejul de a iubi Hârtia care a intrat în compoziția sângelui meu uman și literar, în lumea în care există doar consimțământul interior.

N.A. Acest text a fost publicat în cadrul proiectul IUBESC HÂRTIA, un proiect al Fundaţiei C.M. Imago
 

Mai multe articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Spațiu publicitar

Ultimele noutăți

Eugen Ţapu, drept la replică: PSD şi Ionel Arsene- adversari cu formule de colaborare

Senatorul PNL Eugen Ţapu este nemulţumit de felul cum ziarul "Viaţa Nemţeană" a publicat parte din informările pe care domnia sa le-a...

ISU Neamţ: aproape 43 de intervenţii pe zi în aprilie, cu o treime mai multe faţă de aceeaşi lună a anului trecut

În luna aprilie 2021, în zona de competenţă a Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „Petrodava” al judeţului Neamţ s-au produs 1283 de...

Aurora Ene, noul consilier local din partea PNL

Liberalii au votat-o aseară, în unanimitate, pe Aurora Ene pentru funcţia de consilier local al municipiului Piatra Neamţ.

Surse: Ţapu i-a informat oficial pe liberali că a dat la pace cu Arsene

Senatorul PNL de Neamţ, Eugen Ţapu (preşedinte interimar al PNL Neamţ), i-a informat aseară liberali că a dat la pace cu preşedintele...

Neamţ: vreme instabilă

Valentin ANDRIEŞ Vreme instabilă, până în această noapte, la ora 21. Conform ANM, în intervalul menționat, vor fi perioade în...