Născut în data de 27 noiembrie 1885, în satul Târlișiua, județul Bistrița-Năsăud, Liviu Rebreanu a fost unul dintre marii scriitori români ai secolului al XIX-lea. De asemenea, a fost directorul Teatrului Național din București, președintele Societății Scriitorilor Români, precum și membru al Academiei Române.
La 25 octombrie 1910 a debutat în București, în revista „Convorbiri critice”, a publicat nuvela „Volbura dragostei (Cântecul iubirii)”. Ea a deschis șirul unor mai multe nuvele scrise de autor: „Proștii”, „Culcușul”, „Golanii” și „Dintele ”(1910).
Liviu Rebreanu, apoi, a început să scrie romane realiste, în care acțiunea avea loc în decorul unui sat din Transilvania, a readus problematica țărănească în centrul atenției lumii literare, prin romanul „Ion”.
Fanny, marea sa iubire
A trăit o poveste superbă de iubire cu Fanny Rădulescu. Cei doi s-au cunoscut pe terasa Oteteleșanu din București, unde, pe atunci, se adunau mai toți artiștii vremii.
Bunul său prieten, Emil Gârleanu, i-a prezentat-o pe Fanny. Ea, absolventă a Conservatorului de Artă Dramatică, era actriță și scriitoare, el stârnise deja interesul prin nuvele publicate în revistele literare.
Liviu Rebreanu s-a căsătorit cu Fanny Rădulescu în anul 1912, și-a iubit atât de mult soția încât înainte de căsătorie i-a recunoscut acesteia copilul făcut cu un alt bărbat, o fetiță de 3 ani, pe numele său, Puia. Deși Rebreanu a fost criticat de prieteni și familie pentru decizia de a recunoaște copilul soției sale, acesta a iubit-o extrem de mult pe Puia și a crescut-o ca pe propriul lui copil.
