Oare putem să facem o schimbare drastică în ultimul moment al vieții noastre?
* Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Nu știu cât se cunoaște, dar există o casă în Elveția, unde omul să aplice pentru a fi ethanasiat. Această casă elvețiană cere acte medicale legalizate prin notariat, că boala este atât de gravă și avansată, că nu mai este nici o speranță de viață și că suferința celui bolnav va fi în viitorul apropiat mult mai mare și mai puternică.
Bineînțeles că trebuie să aduci dovezi și declarații scrise că ești în deplinătatea mintală și că ai decis acest lucru fără să fi influențat de nimeni și într-o stare lucidă, de necontestat.
Înainte cu câțiva ani, am căutat și am găsit informații despre acest loc și misiunea lui. Prima mea reactie a fost una de a respinge ideea, pe considerentul că trebuie făcut tot efortul de a trăi cât îți dă Dumnezeu fără să iei decizii care nu îți aparțin. De atunci au trecut mai mulți ani, am devenit mai în vârstă, am o experiență mai mare, cu mai multe feluri de pacienți și am înțeles că în cazuri extreme și grave euthanasierea este o soluție care îl face pe om să-și conserve respectul și demnitatea până în ultimul moment.
Tratez de vreo doi ani și jumătate o femeie bolnavă de cancer la plămâni cu metastaze la oase și în mai multe locuri. Din păcate, situația se agravează de la o zi la alta. Pacienta mea primește ajutor de la băieții ei, un ajutor minimal în a o aduce la spital sau de a rezolva alte probleme pe care pacienta mea nu poate să le rezolve. Soțul ei este internat și el din cauza problemelor medicale serioase. Când a ajuns unul din băieți să o ducă la spital și să se întâlnească cu doctorița, mama s-a plâns față de el că o doare foarte tare, simte că nu mai poate face față acestor dureri. Băiatul, la modul cel mai crud și adevărat i-a spus: mama, poate ar fi bine să începi să te gândești la soluția pe care o oferă casa elvețiană.
Femeia a fost total surprinsă de această propunere, dar mi-a explicat mie că asta e generația de astăzi, copii nepăsători față de suferința părinților, copii care nu au răbdare și nici drag de părinții lor, să-i iubească așa cum i-au iubit părinții pe ei. Copii care umblă să-și mai facă un ban, să-și cumpere un apartament mai mare, să țină pasul cu societatea și cu toți alți copii, într-o luptă permamentă cu viața de zi cu zi. Eu am întrerupt-o și i-am spus: dacă tu crezi că găsești răspunsul și satisfacția prin aceea că generalizezi că toți copii sunt așa, greșești! Eu, personal, nu te sfătuiesc să generalizezi. Este adevărat că este o durere despre care trebuie vorbit cu copii și care trebuie înțeleasă.
Cum explicăm noi faptul că fiicele și fii nostri se gândesc atât de mult la ei și atât de puțin au timp și sentimente pentru părinții lor?
Doamna a încercat să-mi explice că este o diferență între băieți și fete. Fetele sunt mai atașate de părinți și dau o mână de ajutor mai mare decât băieții. Și acesta este un mit, din punctul meu de vedere, un mit care s-a dezvoltat cu ideile că băieții sunt mai raționali, mai puși pe lupta de supraviețuire și mai puțin le pasă de părinții lor. Dar, cu toate valorile și normele impuse am văzut și cazuri de băieți care erau plini de muncă și au știut să respecte părinții și să le dea o mână de ajutor, din iubire și nu din obligație.
Așa este și cazul altui pacient de-al meu care aflase că socrul lui este suspect de cancer. Învățat minte de mama lui care murise nu demult, și care nu a pus un accent puternic pe sprijinul psihologic, a hotărât că de data asta nu o să mai repete greșelile pe care le-a făcut cu mama sa. Și, într-adevăr, m-a bucurat să aud cum el își propune să meargă cu socrul lui în toate vizitele medicale, să-l ducă la medicul specialist care o să-l opereze și să-i spună socrului care nu are destule resurse financiare, să stea liniștit, o să fie ajutat și să nu își facă griji cu banii.
În cazul acesta, omul simte un sprijin puternic, emotional, cognitiv și financiar, simte că are pentru ce să trăiască și simte că familia lui vrea ca el să rămână în viață.
La ședința următoare cu doamna, după vorbele băiatului ei despre casa elvețiană, spune doamna: Pe baza discuției cu băiatul meu și după ce am simțit că necăjesc pe toată lumea, am hotărât să accept să merg la ospiciu!.
În țările dezvoltate, acest ospiciu este o casă frumoasă, luminată, mobilată foarte frumos în care au dreptul să intre persoane la care tratamentul medical nu-și mai face efectul și se folosesc tratamentele spirituale, psihologice, paleative.
În România există câteva astfel de ospicii, printre care unul în București și altele în Brașov și Oradea.
Eu, personal, am fost uimit de decizia ei. Știam că ea suferă enorm de durere și nu acceptă nici un calmant, nici un medicament care să amelioreze aceste dureri. Nu am înțeles, la prima vedere cum, dintr-o data, s-a decis să accepte regulile total opuse convingerilor ei. Am întrebat-o și mi-a răspuns că ea în casa ei era regina casei, ea deține controlul maximal și prin acest control și dominanță a dat dovadă că ea continua să trăiască. În casa ei nu poate lua medicamente pentru atunci o să se simtă că nu ea deține controlul. Dar, prin faptul că nu mai poate suporta durerile și că nu mai vrea să necăjească pe copiii ei a hotărât să meargă la ospiciu, unde nu va fi casa ei și o să poată să se lase îndrumată și dirijată.
Am înțeles-o. Pentru ea, casa reprezenta cea mai mare putere și dominanță. Așa a fost și mama ei. Ea a vrut foarte mult să arate cât este de puternică și, prin această deținere a controlului a arătat putere. Dar, din păcate, nu mai poate și boala, încet-încet, a învins-o până la renunțarea dominanței și puterii. I-am spus că a luat o decizie foarte interesantă, surprinzătoare și poate că Dumnezeu tot va fi cu tine. Au fost cazuri în care în ultima stație în acest ospiciu a venit iluminarea și s-a creat o schimbare psihologică ce a dus la stoparea evoluției cancerului. În cazul ei, această iluminare ar consta în conștientizarea faptului de a vedea ce a adus-o la acest cancer, cum și de ce a avut nevoie să dețină controlul și dominanta în casă și cum a afectat-o așa de tare în boala ei. Și poate că există, dacă nu e prea târziu, o soluție de compromis între valorile atât de rigide pe care le-a avut, și viață.
Sau nu o să poată să facă față lipsei de control și, după prima data când i se vor da medicamentele pentru a o adormi și să amelioreze situația, ea nu va fi de acord, și o să fie nevoită să abandoneze această soluție. În acest caz, nu mai văd nici o posiblitate de schimbare.
În acest articol, m-am ocupat de doamna bolnavă de cancer și situația ei care o duce, aparent, la ultima stație. Lipsa de sprijin familial face ca doamna să trebuiască să se lupte și să supraviețuiască mai greu acestor condiții. Dar, din păcate, până acum, cu toate că au trecut câțiva ani de la apariția bolii, încă nu a făcut nici o schimbare profundă ca să poată boala să se amelioreze. Dacă ea o să fie de acord cu acest sistem și să o lase la o parte, altora, nevoia de a domina, vor fi două posibilități: acceptarea plecării dintre noi într-un mod mai ușor și mai lejer pentru ea și a doua- dacă încă nu a ajuns din punct de vedere medical pe ultima treaptă, e posibil să se poate ameliora boala atunci când te lași îndrumat de alții. E clar că are acum o provocare și o sarcină foarte grea dacă nu imposibilă, să reziste schimbării la regulile ospiciului. Din nefericire, după cum o cunosc de pe parcursul anilor, nu va rezista și va continua lupta până la terminarea și epuizarea ei totală.
Dumneavoastră ce ați alege în situații identice: să mă duc la ospiciu sau să rămân acasă? Sau încă și mai drastic, să aleg casa elvețiană?
Dr. MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie
Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter
Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214
e-mail: miron@ambra.ro
site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro
