Ca în fiecare an în apropierea zilei de Sfântul Dumitru, când îşi marchează încă o trecere prin viaţă, Dumitru Bezem, Mitică, aşa cum îi spun prietenii, este din nou pe simeze. Cu prietenii, cu cei care îi preţuiesc lumina culorilor sale, viaţa tablourilor şi personalitatea complexă şi şarmantă a prietenului, colegului şi profesorului Dumitru Bezem.
Astăzi, la Galeriile de Artă Lascăr Vorel, cei apropiaţi au fost alături de pictorul culorilor optimiste. În lumea lui de artist ne-au introdus pictorul Ştefan Potop şi profesorul Gheorghe Bunghez.
La mulţi ani, Maestre!
Nemţean, născut în Tarcăul Iulie Hălăucescu, la 23 octombrie 1947, Dumitru Bezem este un nume clasicizat, intrat definitiv în conştiinţa nemţenilor.
Consecvent cu formula sa plastică de-a lungul a peste 30 de ani de activitate plastică profesionistă – Dumitru Bezem a debutat la Iaşi în 1970 – pictorul a cunoscut destule satisfacţii, obţinând numeroase distincţii, dar şi o recunoaştere unanimă a publicului iubitor de artă, precum şi – lucru mai rar – a criticii.
Dumitru Bezem este un generos, un maestru al culorii şi mai puţin al compoziţiei. Lucru normal, pentru că pictorul nu este interesat de stratul filozofic sau simbolic al subiectului pictural, ci de complexul de senzaţii (evident sinestezice!) pe care culoarea le poate trezi în sufletul privitorului.
Prin urmare, Dumitru Bezem, în ciuda fizicului său viril, este un spirit „feminin”, delicat „ca o zambilă” –cum îl caracteriza o admiratoare la un vernisaj.
Dumitru Bezem reabilitează banalul, cenuşiul, derizoriul. Asemenea lui Eminescu, el se bucură de voluptatea aparentei „sărăcii”, pe care o va înnobila prin irizaţii subtile. Dacă la Eminescu cariul cântă în grindă, la Dumitru Bezem griul cântă cu rezonanţe de roşu permanent.
Dar spiritul feminin e bântuit de stihii celeste şi atunci, pentru o clipă, echilibrul tabloului se sparge, totul devine primejdios, ca într-o cascadă sau tornadă. Culori tari, violente sparg suprafaţa calmă a tabloului, îl sfâşie cu un cuţit de lumină.
Peste câteva clipe se declanşează liniştea după furtună: sufletul se poate retrage spre sine, spre un nou echilibru.
Îi privesc un tablou: pare a fi celebra descriere a lui Creangă (cea cu hornul vetrei cel humuit şi cu celebrele mâţe jucăuşe).(Lucian Strochi)
