Adolphe A. Chevalier la Piatra Neamţ
O SIMBIOZĂ HELVETO-ROMÂNĂ ŞI UN JUBILEU ARTISTIC CENTENAR
Un important proiect cultural a fost demarat la Piatra Neamţ de către Fundaţia C:M.Imago, realizat cu sprijinul Consiliului Judeţean Neamţ. Titlul acestuia este Artistul fotograf Adolphe A. Chevallier în colecţia mea, apărut la editura pietreană C.M.Imago, prin grija artistului fotograf Cornel Miftode şi a posesorului colecţiei, Constantin Horghidan. Printre principalii susţinători ai proiectului se numără Ambasada Elveţiei în România prin Fondul Cultural Elveţian, Le Service Biblioteques&Archives de la Ville de Lausanne, iar printre parteneri media Ziarul Ceahlăul şi publicaţia on line Viaţa Nemţeană.
„Adolphe A. Chevalier, cel care va purta demnitatea de „fotograf al Curţii Regale”, deşi după indicativele onomastice pare a fi vorba de un străin stabilit pe aceste meleaguri, datorită atribuţiunilor sale pe lângă suita regală cu reşedinţă estivală la Bicaz, zonă a domeniului Coroanei, lucrurile nu stau întocmai aşa, ci doar formal şi parţial. Adolphe este fiul unui specialist elveţian în domeniul amenajărilor forestiere, invitat să administreze zonele împădurite din ţinutul Barnarului şi care se va stabili pe aceste meleaguri.
Căsătorit cu o munteancă frumoasă şi isteaţă, va da naştere unei familii mixte, binecuvântată cu copii ce nu se vor socoti altfel decât români, iar mai exact spus moldoveni. Dintre aceştia, cel mai notabil se va dovedi Adolphe, născut la Broşteni în 1881. Cu studii şcolare făcute la Fălticeni, iar cu meseria de fotograf învăţată în ţara de obârşie a părintelui său, el se va reorienta către patria sa de suflet, afirmându-se ca meseriaş de lucruri fine, nu ceasornicar, cum poate ne-am aştepta de la un descendent helvet, ci artist fotograf.
Prin talentul său în arta imortalizării pe sticlă, domeniu modern care făcea concurenţă picturii, va fi cotat ca o personalitate profesională de prim rang şi selectat pentru a imortaliza evenimente şi personalităţi din dinastia regală. Deşi tribulaţiile profesionale, comenzi de lucrări de specialitate, l-au făcut să lucreze temporar la Bacău, Sibiu şi Bucureşti, cei mai rodnici ani ai săi i-a trăit la Piatra Neamţ, unde s-a stabilit aproape definitiv. Atelierul său era plasat în zona centrală a oraşului de sub Pietricica şi Cozla, între Liceul Petru Rareş şi biserica Trei Ierarhi. Cam toată lumea bună a urbei, dar şi fruntaşi ai satelor din preajmă se pozau „la Adolphe”. Împreună cu soţia sa, care deprinsese şi ea secretele meseriei de aranjor foto, făceau o treabă iscusită şi pe deplin apreciată de cunoscători. Este de mirare că statul nu i-a acordat cetăţenie română decât la vârsta de 59 de ani, iar apoi, din pricina răsucirilor politice, cu schimbări după orientări venite din afară a fost obligat să se expatrieze în ţara cantoanelor, pe lângă rudele din partea paternă.
Faptul că măcar o parte din realizările sale fotografice de excepţie ne-au parvenit – multe altele fiind pierdute din pricina strămutării – se datorează apariţiei în actualitate a unui album fotografic lucrat cu multă migală. Fotografiile inserate ingenios se constituie într-o adevărată arhivă locală de chipuri şi privelişti de acum mai bine de şapte decenii. Exegeţii de astăzi ai vremurilor de atunci pot afla în această colecie de imagini memorabile materiale documentare realiste, dar şi elocvent surprinse de „camera obscură” a tehnicii imagistice surprinzător de moderne pentru acele timpuri de pionierat. Pentru nu puţini dintre cei care vor consulta prin diverse prisme de interes sau din pură curiozitate această lucrare, suntem siguri că revelaţiile ei nu le vor rămâne străine, dimpotrivă. De dorit ar fi ca popularizarea acestui album să adune, într-o viitoare reeditare, noi piese răspândite pe la deţinători încă neidentificaţi, şi astfel colecţia de imagini să fie meritoriu îmbogăţită
Putem considera apariţia acestei lucrări sintetice drept un act de pioasă recunoastere a valorii unui maestru local cu care noi, nemţenii ne mândrim, dar şi o îndreptăţită valorificare a muncii unui împătimit de frumuseţi şi adevăruri.
Mihai Stîncaru
