Sâmbătă, 16 iunie, ora 19.00, Sala Mare
FATA DE PE CANAPEA de Jon Fosse, regia Horațiu Mihaiu
Distribuția:
FEMEIA – Ecaterina Hâțu
FATA – Sonia Teodoriu
BĂRBATUL – Andrei Merchea Zapotoțki
MAMA – Cătălina Ieșanu
SORA – Corina Grigoraș
UNCHIUL – Valentin Florea
SORA BĂTRÂNĂ – Loredana Grigoriu
TATĂL – Florin Mircea jr
Traducerea din limba norvegiană: Carmen Vioreanu
Regia și scenografia: Horațiu Mihaiu
Fotografii: Mihaela Jipa
spectacol interzis sub 14 ani
Prezentare
Scriitorul norvegian Jon Fosse (n. 1959) a debutat cu un roman (Roșu, negru, 1987), a scris proză scurtă, poezie, eseu, cărți pentru copii, dar ceea ce i-a adus succesul internațional a fost dramaturgia, gen pentru care a fost nominalizat la Premiul „Nobel“ în 2013. Până în prezent, a scris peste 40 de piese, traduse în peste 40 de limbi. În 2010, când i s-a decernat Premiul „Henrik Ibsen“, cel mai important premiu de dramaturgie la nivel mondial, a declarat: „Scrisul m-a schimbat. În tinereţe nu eram credincios. Dacă reuşeşti să scrii o poezie, dacă simţi magia sau enigma, cum vrei s-o numeşti, revelaţia a ceea ce este trăirea, înseamnă că nu poţi fi ateu. Scrisul e o experienţă religioasă, fără îndoială. Eu nu ştiu de unde-mi vin cuvintele. Pot dovedi că am scris 40 de piese şi am publicat 40 de cărţi. Dar n-aş putea spune cum s-au născut ele. Nu mă cunosc pe mine însumi”. Această căutare a identității, a locului în lume, se regăsește ca temă dominantă a dramaturgiei sale, iar Fata de pe canapea (publicată în 2003) este emblematică din acest punct de vedere.
O femeie se caută pe sine pictând… Prezentul său este ca un copac ce se usucă încet, sufocat de plantele agățătoare ale trecutului. Chipuri fantomatice, cărți poștale, sunete ale mării, toate se rotesc într-un dans ce o ține captivă în trecut. Imaginea emblematică: ea, copilă, abandonată pe o canapea.
Sprijinindu-se de textul – poem al lui Jon Fosse, acest spectacol este o partitură cu două tempouri: unul lent, al femeii care meditează asupra eșecului vieții sale, și altul dinamic, al adolescentei care descoperă lumea și își caută felul de a fi în lume; este, pe de o parte, inerția tristeții, a abandonării idealurilor, iar pe de altă parte, explozia vitală a erotismului.
Fata de pe canapea este un spectacol despre pericolul scufundării în trecut, despre iubire ca principală hrană pe care copilul trebuie să o primească de la părinți pentru a fi întreg la maturitate, dar, înainte de toate, despre otrăvirea vieții prin neputința de a ne ierta pe noi înșine și pe cei care ne-au greșit.
Duminică, 17 iunie, ora 19.00, Sala Mare
WOLFGANG după Yannis Mavritsakis, regia Radu Afrim
Distribuția:
Fabiana – CĂTĂLINA BĂLĂLĂU
Wolfgang – FLORIN HRIŢCU
Fantoma tatălui – ANDREI MERCHEA-ZAPOTOŢKI
Vecinul – MIRCEA POSTELNICU
Mama lui Wolfgang – LOREDANA GRIGORIU
Prietenul lui Wolfgang – EMANUEL BECHERU
Femeia – CRISTINA MIHĂILESCU
Bijutierul – VALENTIN FLOREA
Mama Fabianei – SABINA BRÂNDUŞE
Regia: Radu Afrim
Decor: Romulus Boicu
Costume: Erika Márton
Univers sonor: Radu Afrim
Asistent de regie: Rareş Moldoveanu
Fotografii: Mihaela Jipa
Premiera: 8 septembrie 2017
Spectacol nerecomandat persoanelor sub 16 ani
În 2006, o ştire făcea înconjurul lumii: într-un orăşel din Austria, Natascha Kampusch a fost ţinută captivă într-o pivniţă, timp de 8 ani, de către Wolfgang Priklopil, care a răpit-o pe când ea avea zece ani.
În 2007 apare WOLFGANG, o piesă scrisă de Yannis Mavritsakis, distinsă cu Palmarès 2010 de către Commission nationale de l’Aide à la création de textes dramatiques, Paris.
În întâlnirea cu regizorul Radu Afrim, textul lui Mavritsakis devine structura pe care se construiește o lume scenică electrizantă, rotunjită de sinceritatea abrazivă a stărilor limită. Dincolo de evenimentul real care a uimit lumea, miza spectacolului este aceea de a problematiza modurile diferite în care oamenii societății de astăzi își caută ieșiri de salvare dintr-un mediu standardizat, conformist, în care nu își (mai) găsesc locul. Unii recurg la gesturi de o violență extremă ce bulversează întreaga comunitate, alții sunt nevoiți să treacă printr-o experiență radicală pentru a înțelege mecanismele profunde ce au declanșat această violență. Mai mult decât eliberarea fizică, această înțelegere îi redă libertatea totală victimei, inclusiv libertatea de a-și ierta abuzatorul.
„Acest spectacol ne arată cât de fragili suntem, dar vorbește și despre captivitate, care nu e neapărat un beci, un portbagaj, ci poate fi propria familie, propriul oraș, țara, cu care dezvolți o relație de dragoste și ură; interoghează care sunt limitele suportabilității noastre și dacă nu cumva în loc să ne salvăm preferăm o coabitare nocivă.“ (RADU AFRIM)
