Fostul primar de Piatra Neamţ, Gheorghe Munteanu, s-a retras, la începutul săptămânii, din activitate, din cea oficială, cu funcţia de director al Centrului Social Pietricica.
Nu spune, la cei peste 78 de ani ai săi, că “ e timpul să mă odihnesc”, aşa cum, deseori, se păcălesc mulţi dintre cei care se retrag, ca apoi să nu-şi mai găsească locul. Nedumerirea domniei sale, în Biroul de la Pietricica, este alta: “Nu ştiu ce-am să fac de-acum, pentru că eu nu am stare”. Nu-l încântă perspectiva muncii casnice, devreme ce cu mult peste jumătate de secol s-a trezit în fiecare zi dis de dimineaţă, să plece la serviciu.
Într-un fel sau altul, viaţa fiecărui om este interesantă. Însă destinul unui copil de la ţară, crescut într-o familie tradiţională de ţărani, nici bogată, nici săracă, pentru care şi mersul până la Piatra Neamţ era, pe atunci, o aventură, merită menţionat. Gheorghe Munteanu s-a născut în comuna Ștefan cel Mare, în data de 16 martie 1938.
Cineva, îşi aminteşte el, i-a prezis un viitor frumos, pe vremea când avea doar 5 ani, şi citea din singura scriere care se găsea pe atunci într-o cameră, un calendar creştin-ortodox.
Luni, când îşi lua rămas bun de la colegii de la centrul Social Pietricica, fostul primar al oraşului Piatra Neamţ ne-a acordat acest interviu.
– Domnule director, iată, astăzi e ultima zi de salariat, că nu putem spune de muncă. Vă aflaţi la centrul Pietricica şi vă luaţi rămas bun de la colegi, de la persoanele asistate, şi, desigur, de la un anumit fel de viaţă socială. Ce sentimente aveţi?
- În primul rând, sentimentul că am făcut ceea ce se trebuia şi poate, uneori, fără falsă modestie, mai mult decât atât. Sentimentul unui om împlinit. Apoi, regretul de a mă despărţi de colegi şi de oamenii din centru. Vreau să vă spun că eu am depus, deopotrivă, şi muncă şi suflet ca această instituţie să arate astăzi cum arată acum. Suntem model în acest domeniu pe ţară…
-Lăsăm un pic Centrul şi pornim de la anii în care poate nici nu bănuiaţi unde vă va duce viaţa. La primii ani. Anii de copil.
-Sunt copil de ţărani, de oameni simpli, muncitori şi cinstiţi şi am crescut cu valorile transmise de părinţii mei. Îmi amintesc ceea ce îşi aminteşte, probabil, fiecare copil, frânturi din primii ani: în primul rând mama şi tata, fraţii, casa părintească, mesele, seara, sărbătorile…
-Marea lume a unui copil…
- Aşa, cea pe care nu o poţi uita, şi astăzi, în ultima mea zi de muncă, parcă mai mult ca niciodată. Școala primară am făcut-o în comuna natală, Ştefan cel Mare, apoi Şcoala profesională, timp de 3 ani, la Piatra Neamț. Pe atunci, aceasta era vizavi de gară, unde era un cămin. Unde a fost autogara era școala profesională.
– Am trecut prea repede la şcoala profesională. Ce v-a fost cel mai drag în copilărie, care este cea mai frumoasă amintire?
- Cea mai frumoasă amintire din copilărie este de la țară, de acasă. Aveam animale – vaci, cai și oi de care mă ocupam toată ziua. Asta era ocupaţia noastră şi ne plăcea. Mergeam pe câmp, mergeam pe Stânca de la Şerbești, care acum e declarată monument. Plecam cu ceilalți copii, eram mulţi, alergam, ne jucam, nu ne deosebeam de ceilalţi copii de ţărani, aveam toţi aceeaşi viaţă. Mai târziu, doar orizonturile ne-au despărţit. Fiecare cu a alui. Acum, zona pe unde mă jucam eu, e arată, înainte era șes, așa îi spuneam noi, „mergem la şes”, de acolo ne mai duceam şi noi, ca Ion Creangă, pe la cireșe.
–Vă amintiţi prima carte pe care aţi luat-o în mână?
- Prima carte a fost Mihai Eminescu, apoi Ion Creangă și Caragiale. Ar fi trebuit să vă spun că Abecedarul, pentru că puţină lume m-ar crede că l-am luat pe Eminescu. Dar eu am învăţat să citesc înainte de şcoală. Îmi amintesc o întâmplare, pentru că astfel de întâmplări nu se uită, cu inginerul Văleanu care a fost şeful fostului SMT din Cârligi. Fac o paranteză, la ora actuală, proprietar este domnul Arsenoaia, care deţine o fermă agricolă. Ei, tata lucra acolo, la acel SMT. Eu eram mai mic și -mi plăcea, la 5-6 ani, să citesc. Învăţasem aşa, din plăcere, din curiozitate, să citesc şi aşa citeam tot ce prindeam la îndemână. Şi ce era mai expus în casa unui ţăran decât un calendar? Tatăl meu, să se laude, spune, ia uitați domnule inginer, cât e de mic și citește. „Măi Ghiță, băiatul ăsta o să ajungă om bine în viață!”, a spus domnul inginer. N-am să uit asta. Nu vreau să mă laud, dar, spre deosebire de alţi copii, care abia aşteptau să scape de şcoală, mie mi-a plăcut foarte mult să învăț, și mă uitam, cum alții pot să facă școală, și mă gândeam să ajung și eu la nivelul lor. Şi uite aşa, după şcoala de maiștri am făcut Liceul la „Petru Rareș”, apoi facultatea…
–Între timp, însă, v-aţi îndrăgostit, v-aţi căsătorit… E o poveste, a fost ceva din pripă, care iată, a ţinut frumos o viaţă, a fost o perioadă de cunoaştere mai lungă, cum a fost?
- Se poate spune că e o poveste, una frumoasă. Am stat în gazdă la o familie din Zorile Noi, lucram acolo, la fabrică, lângă Gara veche. Şi gazdele aveau o fetiţă mică, în clasa a VII-a. Deci, asta era chiar înainte de a pleca în armată. Din armată, ştiţi cum era pe atunci, mai mult din scrisori mai aflam unii despre ceilalţi. Aşa aflam şi eu de familia gazdei. M-am întors, şi, venind din armată, constat că lăsasem acasă o fetiţă şi am găsit o domnişoară. M-am împrietenit cu dânsa, era acum mai mărișoară, și, n-a durat mult timp, și m-am căsătorit. Evident, am cerut-o de la părinți. Dânsa era la Liceu, tot la Patru Rareș.
–Era la liceu şi v-aţi căsătorit?
- Da, am luat dispensă de vârstă de la Bacău, avea 16 ani Cristina. Am stat o vreme la socrii, primul copil a venit după trei ani. După doi ani a venit al doilea copil, și acum avem patru nepoți.
–Revenind, fiecare copil vrea să se facă ceva. Fetiţele în general voiau să se facă doctoriţe, profesoare, băieţii astronauţi, neapărat directori, dumneavoastră ce doreaţi să deveniţi?
- Eu am fost mai practic. Am văzut ce-mi plăcea, n-am construit vise. Cînd eram mic îmi plăcea foarte mult partea mecanică și de aceea m-am și dus la școala profesională. Văd că într-o perioadă s-au desfiinţat.
–Da, şi am ajuns că nu mai ai de unde lua un meşter bun pentru a repara ceva în casă. S-au reînfiinţat acum, dar cu greu. Deci, Şcoala profesională…
- Da, acum poate nu pare mare lucru, când toată lumea are liceu, ba şi facultate, ba şi doctorat. Dar atunci se învăţa meserie. Şi carte, numai cine nu voia nu învăţa. Am luat locul 1 pe clasă și 3 pe școală. Am avut niște produse foarte frumoase, puse la expoziție. Sar la altceva, că uit după aceea: în armată, fiind un soldat bun, am făcut la drapelul unității o poză, era o onoare o poză sub drapel. Şi cei de la Armată au trimis-o la mine, la fabrică, unde lucram, la Zorile Noi. Şi cei de la fabrică au pus-o la gazetă…
-Era ceva pe vremea aceea…
- Da, era, venea tata cu fel de fel de oameni, mai venea şi cu mama, se uitau la poză și le mai dădeau lacrimile. Erau mândri! Era o cinste mare pentru familie și pentru ei. Era un stimulent şi pentru fabrica aceea, altfel se cuantificau lucrurile pe atunci. Avea vreo 350 de salariați. Se făcea treabă.
–Fruntaş la fabrică, fruntaş în armată, aţi rămas numai cu gazeta?
- .. am primit un stimulent foarte bun, ce să vă zic, ceva pe care nu-l pot uita, oricum, ceva rar întâlnit pe vremea aceea. Când am venit din armată, după o perioadă, am lucrat la Săvinești, într-un colectiv mare. Ei, acolo m-au apreciat suficient cât să-mi facă dosar, că tot se poartă expresia. M-au trimis la Festivalul Mondial al Tinerilor şi Studenților Helsinki, din Finlanda.
–În ce an?
- Era 1962. Acesta a fost unul din cele mai mari succese pentru mine . Știți cum se trimitea atunci? Nu plecai aşa, oricum. Timp de o lună de zile am stat în carantină, mâncare bună, control medical, ne îmbrăca din cap până în picioare, să arătăm bine, să nu facem ţara de râs. Din toată România, au plecat atunci 80 de tineri.
–V-a dat prin cap să rămâneţi pe acolo?
- Nici prin cap nu mi-a trecut! Îmi amintesc de faptul că am fost coleg de cameră cu Benone Sinulescu și alt cântăreţ de muzică populară, Ion Bozga. Conducătorul delegației a fost Virgil Trofin.
–Ce făceaţi acolo?
- Diverse manifestări, de exemplu învăţasem să strigăm Pace și Prietenie în toate limbile. Uitaţi ceva interesant: acolo am jucat Perinița, care era recunoscută ca un dans românesc, străinii o știau, pe lângă faptul că serveam cu bomboane, dansam Perinița. Şi noi, şi străinii. Erau încântaţi de jocul nostru viu, dinamic. Ce a observat conducătorul delegației româneşti? Pe mine! A venit şi m-a întrebat: De unde ești? Din Piatra Neamț. Unde lucrezi? La combinatul din Săvinești. Bine...Când vin din delegație mă trezesc că aveam deja dosarul făcut pentru școala de partid la Bacău, la tineret, timp de un an, în 1963. Apoi am fost activist cu tineretul, secretar la Combinat, apoi la Piatra Neamț, apoi din nou, la Săvinești, ca maistru. Asta, cu şcoala de maiştri, am învățat-o de la cineva Andrițoiu, care mi-a spus, măi băiete, du-te și fă o școală, că nu vei fi veșnic tânăr, și înainte de a promova școala deja aveam post de maistru, la Săvinești, la atelier.
–
-Poate nu cea mai mare bucurie, dar printre cele mai mari a fost vizita la Helsinki. Dar cel mai mare necaz?
- Când mi-au dispărut părinții, a fost mare durere. Am ținut foarte mult la ei. Au fost țărani foarte simpli și foarte afectați de viața mea, mă iubeau foarte mult. Pe atunci oamenii nu erau atât de implicaţi, ai mei însă, au fost alături de mine. Ăsta a fost cel mai mare necaz, în mod deosebit când a murit mama mea.
–Dar n-aţi trecut prin asta singur, v-a fost alături soţia…
- Sigur că da! Cum altfel? Dar eu eu m-am ocupat și de înmormântarea lor, ceilalți frați erau mai modești.
–Aveţi în casă vreun lucru care să fie de la părinţii dumneavoastră?
- Am de la părinții meu un șifonier, din lemn masiv, de nuc, la care țin foarte mult.
–Vorbiţi foarte mult de viaţa profesională, care se regăseşte şi în CV-ul dumneavoastră. Personal, ce bucurii are fostul primar de Piatra Neamţ?
- Personal, am mare bucurie: am doi copii care au învățat foarte bine, căsătoriți foarte bine iar nurorile mele sunt fetele mele, țin foarte mult la ele. Am o familie sănătoasă, își vede fiecare de treabă și nu am probleme. Ce-şi mai poate dori un om?
–Un model de viaţă?
- Un model… de copil, în mod deosebit l-am admirat pe Ion Mitran care era prim secretar la UTM. Era un om de o modestie și de un comportament cum rar se mai văd. Numai între noi stătea și ne învăța orice, inclusiv să dansăm, să mergem pe stradă, cum să mâncăm, cum să facem un referat, o declaraţie. Am învățat multe de la el. A prins în mine mai mult decât o școală. Acum, în luna octombrie 2016, a murit cu ambele picioare amputate. M-am dus la el, chiar înainte de a muri cu câteva zile, s-a bucurat foarte mult când m-a văzut.
Un alt model de viață era Batin, primarul orașului Piatra Neamț, prin 1965. Era separat de partid atunci. Prim secretar era Angelescu, după aceea s-au cumulat aceste două funcții. Era foarte gospodar. Un om pe care l-am apreciat şi-l apreciez foarte mult este Ion Rotaru, care a crescut de jos. A făcut mult în Piatra Neamț și a ştiut să fie apropiat de oameni.
-Primar cum aţi ajuns?
– Pe scurt: am terminat facultatea, am fost instructor județean, apoi am plecat la Săvinești un an de zile, pe platformă, apoi secretar la municipiul Piatra Neamț secretar și viceprimar cu probleme economice, timp de 5 ani, apoi încă 4 ani, tot cu probleme economice, secretar la Roman. Acolo erau probleme cu țevile și m-au trimis să fac ordine.
De acolo, în 1987, am venit primar la Piatra Neamț, de la Roman, pentru că voiau să mă trimită la Vaslui, tot cu probleme economice și m-am rugat și în dreapta și în stânga să mă lase acasă. Am fost primar până în decembrie 1989.
- (Foto- inaugurarea Cofetăria Diana)
- -Aţi condus un oraş, şi nu unul mic. Ce n-a fost bine în perioada aceea, din punctul dumneavoastră de vedere, care, oricum, nu aveaţi privaţiunile unui om de rând?
- În activitatea de primar, printre problemele care m-au deranjat foarte mult era oprirea curentului electric la populația municipiului, la orele de vârf, asta a deranjat foarte mult și populația și toți se uitau la conducătorul orașului. Să vă spun o întâmplare. Eu am locuit la bloc foarte mult timp, nu m-am îngrămădit să-mi fac casă. Abia acum, mai la senectute am făcut o căsuţă. Ei, şi se oprise curentul electric peste tot, numai la scara mea nu. Mi-am dat seama, am sunat şi am zis mă fraţilor, ce-i asta? Păi, spun cei de la Electrica, tovarăşu primar, ştiţi, trebuie curent pentru uzine, pentru fabrici… Bine, le răspund eu, tăiaţi-l naibii şi aici, că vede lumea că la primar este şi la ei nu.!A doua nemulţumire era aprovizionarea cu produse alimentare, erau cozile foarte mari. Poate că sunteţi prea tânără să vi le amintiţi. Când se dădea carne – că aşa se spunea, se dă carne sau se dă tacâm , se dă! – mă rugam de cei de Avicola să completăm pe ici și colo să ajungă la mai mulţi oameni, pentru că se stătea cu orele şi cînd ajungeai la cântar nu mai apucai. Din acest punct de vedere a fost greu şi vă spun drept, am încercat totul să fie la Piatra Neamţ ceva mai bine, atât cât se putea, să nu risc în mod inutil.
(alături de Ana Puşcaşu şi Ion Constantinescu )
–Ce ar trebui să poarte numele Gheorghe Munteanu în Piatra Neamţ, unde v-aţi pus amprenta?
- Nu trebuie să poarte numele meu nimic, dar vă pot spune unde am avut iniţiativa şi unde am muncit enorm ca investiţia să dăinuiască peste timp. Un prim exemplu, Baza Hipică. Acolo era un câmp pe care păşteau caii și măgarii și mai ciuguleau păsările. M-am dus într-o zi și am văzut o suprafaţă așa mare și lăsată de izbelişte şi împreună cu dl. Pachițeanu care era amator de hipism și cu dl. Lucian Buzdugan, am aruncat, că să zic aşa, chestuinea asta, cu ideea unei baze hipice.
–Vorbim de doctorul Pachiţeanu, un veritabil profesionist de la TCE şi un alt mare profesionist, tot de la TCE, dl. Buzdugan?
- Da, de ei spun. Am zis: Să ne apucăm să facem un teren de sport. Apoi a venit ideea să facem bază hipică. S-a făcut proiectare în 1987-1988 fără bani și am adunat toți directorii din orașul Piatra Neamț, mă refer la directorii marilor intreprinderi de stat, şi erau multe și am discutat cu ei chestiune aceasta. Apoi, împreună, am repartizat responsabilităţile pe intreprinderi, pentru ca această bază hipică să se facă prin contribuția în muncă a cetățenilor orașului. Fiecare trebuia să facă 72 de ore de muncă pe an în folosul orașului Piatra Neamț. Doamnă, ce să vă spun, trebuie să se ştie, să ştie şi cei tineri, Baza Hipică din acest oraş s-a făcut prin muncă patriotică! Asta au făcut-o oameni dirijați de conducerile de la CFS Săvinești, Mecanica Ceahlău, IFET, CPL, Zorile Noi, Steagul Roșu, Reconstrucția, Comuna din Paris și toate unitățile inclusiv cooperativele, au contribuit cu ceva la această bază.
(în vizită în Iugoslavia în oraşul Ohrid, înfrăţit cu Piatra Neamţ)
În fiecare săptămână se făcea comandament de investiții și grafic pentru cei care aveau anumite sarcini. De exemplu, afișajul electronic l-a făcut Combinatul de Îngrășăminte Chimice, tribunele au fost făcute de Combinatul de Fibre Sintetice Săvineşti și IFET Piatra Neamț. Cu gazonul – se căra iarbă, trebuia să fie moale, cu nisip -, se ocupau IAS-urile de la Girov care aveau și sarcină de alimentare cu furaje a cailor. Cooperaţiile, toate contribuiau – 8 Martie, contribuiau inclusiv cei de la Trustul de Alimentație Publică şi dădeau câte o masă la oamenii care lucrau acolo. 8 Martie făcea materiale pentru tapițerie, împreună cu CPL. Aceste unități au cooperat între ele și șantierele de construcții, de exemplu, Trustul de Construcții din Industria Chimică la care era director Andronache. Toţi au contribuit cu câte ceva iar cel care coordona eram eu, care eram pasionat să se facă în Piatra Neamț ceva deosebit şi durabil.
(în vizită cu o delegaţie de la ICECHIM la Combinatul de Fibre Sintetice)
–Deci, a fost Baza Hipică „Virgil Bărbuceanu”…
- Apoi a urmat Orășelul Copiilor. Era un maidan care nu era folosit decât de țigani cu caii lor. Era urât, acolo între blocuri, unde e acum Kauflandul. Am folosit toată suprafața pentru a face acest orăşel, şi tot cu contribuția unităților din Piatra Neamț, în 1988. Alergam nu stăteam în birou, dimineață la 5,30 mă plimbam în oraș, era foarte multă muncă și dacă vrei să faci ceva cu pasiune, nu faci decât cu foarte multă muncă. Cei care nu puteau să facă ore de muncă în special oamenii în vârstă, patrulau pe străzi în oraș, ca ajutor, să depisteze derbedeii.
–Şi aşa v-a prins acel decembrie 1989 la primărie. Aţi avut probleme ca primar comunist?
- Aşa e, Decembrie 1989 m-a prins la Primărie. Nu, nici un fel de probleme, nici nu mi-a fost frică. Nu ştiu cum m-au perceput alţii, dar eu am fost alături de oameni, am iubit oamenii. Când am aflat ce se întâmplă la București, ne-am adunat în sala de ședințe, le-am spus să plece acasă, atât cei de la Consiliu cât și cei de la partid și să așteptăm noi ordine pe 21 și 22. Am întrebat-o pe d-na Leuștean, care era prim secretar al Comitetului Județean şi mi-a zis că n-are cu cine discuta, că toate telefoanele sunt blocate, zicea dânsa n-am nici o informație, vedeți să fie ordine! Am avut noroc că nu au fost evenimente deosebite nici în oraș și am lucrat foarte bine cu cei care s-au constituit în Comitetul Revoluționarilor. Am luat legătura cu dl. Trapiel și cu cei care erau pe acolo și nu am avut probleme. M-am bucurat extraordinar de mult: m-am întors pe 23 decembrie și toate birourile erau sigilate aşa cum le-am lăsat. Ne-a chemat pe 26-27 decembrie. Un colectiv din 3 sau 4 oameni, printre care era procurorul șef Iacob Mugurel, comandatul gărzilor patriotice, un ofiţer de la Unitatea Militară şi m-au chemat la cabinetul 1 care era sigiliat de mine la plecare. A intrat în birou, am predat documentele în prezența unor militari de la garnizoană. S-au comportat foarte elegant și frumos.
(consilier local în mandatul primarului Ion Rotaru)
–Şi aşa s-a încheiat pentru primarul de Piatra Neamţ a anilor 89 acel moment de cotitură din istoria României. Frumos.
- Da, frumos. Şi iată că după aceea am fost consilier municipal 4 ani, am activat apoi la SC Urban, după aceea la Centrul Social Pietricica ca director din 2011, din noiembrie până în prezent.
–După atâta experienţă, se pare că acest Centru vă afectează cel mai mult. Poate pentru că este ultimul loc de muncă?
- Nu doar pentru asta, pentru mai multe motive. Aici se lucrează cu oameni în vârstă, unii bolnavi sau afectaţi emoţional, şi nu e uşor, pentru că, de!, nu întinereşte nimeni, dar am avut de făcut mai mult decât atât. Am preluat centrul după construcție, cu o serie de deficiențe de construcție. Nu existau nici dotările care erau strict necesare. Cu ajutorul Primăriei am putut să facem o dotare fumoasă să facem toate condițiile civilizate pînă în prezent. Am vrut şi cred că am reuşit ca aceşti oameni să simtă acasă. Am completat numărul de la 50 și ceva la 100 de bătrâni, cât este capacitatea.
Am şi aici satisfacţia lucrului bine făcut, şi în interiorul centrului şi în exterior. Aici am cunoscut un alt fel de performanţă. Sunt oameni în vârstă şi în multe cazuri nu au nici un fel de sprijin nici material şi, foarte important pentru această vârstă, nici emoţional.
–Poate că nu au nici rude…
- Da, aşa este, bine că mi-am amintit. Am avut un caz de deces în care nu am găsit nici o rudă pentru înmormântare. El a fost miner, avea vreo 80 şi ceva de ani. Am făcut noi, cei de la centru, înmormântarea, cu doi preoţi, a fost emoţionant. Am transmis, şi pe această cale, tuturor celor care sunt îngrijiţi în acest centru, că nu sunt singuri, că nu vor fi singuri nici pe ultimul drum.
–Clădirea are aspectul unei case mai mari, unui cămin, e primitoare. Din câte îmi amintesc nu aţi găsit-o deloc aşa şi acum, după 5 ani de cînd aţi condus aici, sunteţi mărturia proverbului că Omul sfinţeşte locul.
- Am făcut nişte obiective necesare vârstei celor din centru. Care ţin de bun simţ şi de respect faţă de ei. Am ridicat o troiţă şi un paraclis în interiorul centrului, şi avem şi un preot al nostru. Oamenii, fiind bătrâni şi bolnavi, nu reuşeau să ajungă nici până la jumătatea drumului la biserică. Apoi, în spate, aveam o terasă, un loc cam lăsat aşa, fără scop precis: nici terasă, nici loc de recreere, că băteau ori soarele, ori ploaia. Am acoperit terasa şi în timpul verii se serveşte masa afară. Am construit un beci unde se depozitează alimente tradiţionale beciului, cu magazie proprie. În timpul iernii, clădirea fiind foarte înaltă, am făcut acoperişurile pe scări pentru a nu mai fi acoperite de ploaie şi zăpadă. Am amenjat o grădină de legume, pe ceea ce înainte era un depozit de deşeuri de construcţii. Împreună cu oamenii din centru am crescut micuţa grădină, au şi ei motivaţie în anotimpurile prielnice grădinăritului.
– Şi în interiorul clădirii e frumos. Şi curat.
- În interiorul clădirii am înfrumuseţat geamurile cu perdele, am îmbunătăţit măsurile de protecţie a muncii şi măsurile contra incendiilor, gândidu-mă că suntem într-o unitate cu risc crescut având în vedere media de vârstă a asistaţilor şi unele acţiuni care duceau deseori la neatenţie. Şi de aici, toate consecinţele….La bucătărie am îmbunătăţit dotările în funcţie de necesarul crescând de activitate, raportat la numărul de asistaţi în creştere. Astfel, am adus aparatură necesară producerii unei cantităţi mai mare de mâncare, pentru cei peste 500 de oameni.
– De ce 500?
- Noi, cei de la Centrul Social, deservim şi cantina socială a municipiului, peste 250 de oameni, şi alţi 68 la Centrul de pe strada Gavril Galinescu, 25 la Grădiniţa de pe Castanilor şi în jur de 20-30 oameni ai străzii.
-Iată, astăzi este o zi rece iar aici e cald. E chiar foarte bine…
- La centrala termică s-a îmbunătăţit sistemul de furnizare a căldurii şi apei calde. Nici nu se putea altfel. A fost dotată unitatea cu mobilier nou cu paturi şi 100 scaune. Am adus video-proiectoare, am organizat activităţi cultural-artistice, de petrecere a timpului. Vă amintiţi „Joia Tineretului”? Oamenii de aici, din centru, îşi amintesc, aşa că joia am organizat o zi a lor, de socializare. Apoi, am făcut excursii şi pelerinaje, au venit actori de la Teatrul Tineretului, au venit copii de la foarte multe şcoli cu prezentări de program artistic, în mod deosebit la marile sărbători religioase, de Paşti şi de Crăciun. Am avut o serie de schimburi de experienţă între delegaţii din ţară şi din exterior. A venit o delegaţie din Franţa, alta din Germania, din Ucraina, Israel. La rândul meu, am vizitat 8 unităţi similare în Israel, unde am văzut, într-adevăr, un alt mod de asistare a bătrânilor. Timpul liber al oamenilor era ocupat cu activităţi productive, făceau ceva, produceau ceva. Aşa cum puteau. Dotările erau de asemenea, mult mai bune. În unele locuri oameni stăteau acasă, veneau, îi luau de acasă, serveau masa şi seara îi duceau înapoi.
-Mare deosebire faţă de Piatra Neamţ?
- Doamna Mariana, ţara este deosebită, gradul de civilizaţie este deosebit. Da, de exemplu, acolo pereţii erau din sticlă, totul era într-o continuă monitorizare şi vizualizare. Altfel, şi aici la Piatra Neamţ se pot găsi lucruri comune cu centrele de acolo. Şi aici sunt activităţi productive, atât pe cât putem şi ni se permite. Doamnele împletesc, fac flaneluţe, împletituri, sunt cercuri de lucru, săptămânal.
–Sunteţi, parţial, o instituţie finanţată de stat. Despre care s-a scris mult şi bine, din mai multe puncte de vedere. Strict pe activitatea de aici, aţi avut reproşuri, controale?
- Am avut controale de la Corpul de Control al Primului Ministru, de la Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, de la Avocatul Poporului, Inspecţia Socială, din care am ieşit foarte bine. La toate raporatele sunt aprecieri foarte bune. Cei de la Bucureşti, în urma unei analize făcute în centre similare din ţările Baltice şi Ucraina, Moldova, Bulgaria , au concluzionat faptul că un centru foarte bun se găseşte în România, în Piatra Neamţ. Aceste aprecieri ne-au bucurat şi ne-au motivat să mergem mai departe şi să facem mai mult.
-Văd că strângeţi de pe birou. Cum e în ultima zi?
- Aţi văzut şi dumneavoastră cum e. O zi de rămas bun.
Vom încheia noi acest interviu, luat unui om care a lăsat peste tot loc de bună ziua şi mai mult decât atât. A făcut să fie iubit de oamenii pe lângă care a lucrat. Un om care şi-a lăsat urmele mâinilor şi minţii sale în Piatra Neamţ şi care şi-a încheiat cariera în putere şi într-un fel frumos. Vom încheia cu mesajul pe care i l-a transmis colectivul, luni, 31 octombrie 2016, în ultima zi de serviciu:
„A sosit vremea bilanţului. Într-un profesionist de excepţie, veghează, întotdeauna, un om cu o inimă mare. Un om cu o personalitate frumoasă, iar personalitatea nu se pensionează niciodată. Încheierea acestei activităţi este rodul dulce al muncii de peste 5 ani în Centrul Social şi înţelepciunea unui nou început.
Vă asigurăm de nemăsurata noastră afecţiune, de respectul sincer şi de recunoştinţa nemărginită.
UN DOMN ÎN ADEVĂRATUL SENS AL CUVÂNTULUI”!
