ACCENT. 16 noiembrie 2011
Ce lăsăm?
O casă, o fântână, un pom, un copil, măcar atât să facă un om, pe pământ, într-o viaţă, spunea o foarte veche şi înţeleaptă vorbă românească.
Aşa-i lăsat! Sunt cuprinse, în această atitudine, un simţ al rostului omului pe pământ, al dăinurii sale, al timpului. Mulţi se iau şi azi după vorba asta. Mulţi, dar – se vede limpede – nu toţi. Destui trăiesc în dorul lelii, de pe o zi pe alta, mecanic, fără nici un orizont. Cel mult, lasă în urmă o liotă de copii cărora nu le mai ştie numele şi numărul, copii care pleacă şi ei în lume, părăsiţi, lăsaţi de izbelişte, fără nici un Dumnezeu. Şi aşa, „modelul” se perpetuează, cu toate consecinţele, pe care le ştiţi, le vedeţi în jur, le suportaţi. Sunt pline casele de copii cu astfel de efecte. Foarte puţini dintre ei reintră pe făgaşul omului normal, responsabil de sine şi de cei din jur. Degradarea unei ţări de pe aici începe. De la pierderea valorii omului – a valorilor, în general -, a moralei.
N-am să spun, Doamne fereşte, că toată ţara asta arată aşa. Destui oameni cuminţi şi harnici îşi văd de rosturile vechi, transmise din generaţie în generaţie.
Dar, dacă socotim global, la nivelul unui întreg popor, ne putem întreba: noi, cei de azi, ce lăsăm în urmă? Lăsăm o ţară aproape prăduită de hoţi şi de şmecheri (care-şi spun oameni de afaceri), un gust vicios al minciunii şi falsului, perorat chiar de la tribune, din practica jalnică a politicii de azi, lăsăm o formă de egoism şi de rapacitate cum ţara asta n-a mai cunoscut până acum.
Şi omul normal, cuviincios, cu simţul ruşinii, ce să facă? Dezamăgit, după multe încercări de bine eşuate, se întoarce la casa lui, la copilul lui, la fântâna lui, la livada lui, vine acasă şi se apucă de scris prostii…
Viorel TUDOSE
Nota Redacţiei. Domnule Viorel Tudose, Dumneavoastră niciodată – absolut niciodată, nu aţi spus şi nu aţi scris prostii. Lucru rar într-o lume de lichele. LUMINĂ!
