”Ape se desprind
Și alunecă-n tăcere
Ca stoluri de păsări speriate
Cum se pregătesc de marea Călătorie
Către moarte”
(Cătălin Stupcanu)
În ziua de 26 septembrie 2000, domnul Cătălin Stupcanu părăsea această lume, pe muntele Ceahlău, în căutarea constelației Orion.
Profesor de istorie, ziarist, intelectual de excepție, domnul Cătălin Stupcanu a fost unul dintre puținii oameni de o incontestabilă valoare morală, intransigent cu alții și cu sine însuși, un model, dar un model greu de urmat. Nu l-a interesat poziția socială, asemeni marilor spirite care știu că în raport cu sine și cu Dumnezeu nu are nici o importanță unde te situează orânduirea vremii.
Mi-a spus odată, după ce mi-a tăiat o bucată dintr-un articol, că ”despre Isus, despre Dumnezeu, nu ai voie să glumești”.
Pentru asta și pentru multe altele, pentru faptul că l-am cunoscut, îi mulțumesc acestui OM care a plecat în urmă cu 16 ani acolo sus, spre locul pe care l-a căutat cu ultimele priviri.
Mariana OLTEAN TUDOSE
Cătălin Stupcanu s-a născut la 2 aprilie 1938, într-o familie de intelectuali din comuna Filioara (azi Agapia), unde si-a petrecut primii ani ai copilariei. Școala primara a făcut-o la Școala „Sfîntul Andrei“ din București, iar din clasa a V-a a continuat cursurile la Piatra Neamț, la Școala Elementară nr 1 și apoi la Școala Medie de Băieți (Liceul Petru Rareș), dovedindu-se un elev de excepție, în special la disciplinele umaniste. A urmat cursurile Facultății de Istorie din cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, pe care le-a absolvit în 1961.
A fost repartizat ca profesor de istorie la Zbieresti (com. Costișa) unde a predat doi ani, după care s-a angajat ca redactor la ziarul Flacăra din Bacău. Ca profesor și ziarist în acelasi timp, a lucrat succesiv, la Scoala nr. 1 Piatra Neamt și la cotidianul Steagul Rosu al Regiunii Bacău. La reînființarea județului Neamț, Cătălin Stupcanu și-a pus condeiul în slujba ziarului Ceahlăul, cu întreruperi, între anii 1968 – 1974, apoi pînă în 2000, ca secretar general de redacție.(Maria STUPCANU)
”Zăpadă și Fum”
O culegere de texte, inedite în cea mai mare parte, adunate sub titlul „Zăpadă si fum“, scrise de cel care a fost profesor si ziarist, Cătălin Stupcanu, a văzut lumina tiparului în aprilie 2007, cu puțin timp înainte de 2 aprilie, zi cînd ar fi împlinit vîrsta de 70 de ani, dacă „timpul ar mai fi avut răbdare“. Pentru că mai avea multe de spus, poate și acum, dacă n-ar fi fost acea fatidică zi de 26 septembrie 2000, cînd s-a stins brusc, în timp ce urca muntele Ceahlău. Din maldărul de hîrtii îngălbenite de vreme, ascunse într-un colt din vasta sa bibliotecă, am reușit să recuperez o parte din manuscrise ori texte publicate în tinerețe, decupate din ziare, ori revistele vremii. Considerînd că ceea ce a lăsat scris Cătălin Stupcanu este inexpirabil, „Zăpadă si fum“ va oferi cititorului o bucurie spirituală deosebită si, totodată, îl va îndemna la meditație. Volumul a apărut la Editura Cetatea Doamnei, cu sprijinul redacției Monitorul de Neamț, între două coperți cu o grafică deosebită realizată de Ada Cojocaru și cu o prefață scrisă de Camelia Varvara, prima carte a celui care a iubit nespus cărtile, Cătălin Stupcanu.(Maria STUPCANU)
UN OM: CĂTĂLIN STUPCANU
de Viorel TUDOSE
Nu era deloc iubit de proşti: îl credeau prea închis şi arogant, ascuns de lumea zgomotoasă şi străină subochelarii lui cu rame groase şi multe dioptrii. Nu se dădea cu oricine. Privea şi evalua. Acasă, mai ales acasă, citea mult, foarte mult, şi nu orice. Avea o bibliotecă de invidiat, cu multe cărţi rare, procurate cu mare efort. Era un intelectual adevărat, poate cel mai valoros pe care l-am cunoscut, era un spirit tînăr şi viu, cu idei, cu judecăţi de valoare, originale, care treceau, de obicei, de ceea ce ştia toată lumea.
Te lua cu sine, îl aveai prieten abia după ce te cîntărea în toate felurile. Şi, mai ales, la asta ţinea cel mai mult – după ce se convingea că eşti un om de caracter. Zicea despre unul sau altul “o fi el isteţ, că este, dar ca om e lipsit total de caracter. Te poate trăda oricînd!”.
Tu îl ascultai, înţelegeai, şi, în fine, carapacea aceea de gheaţă, pe care numai proştii o vedeau, se topea
şi tot ce aşteptai de la lume, vedeai în acest om adevărat, profund şi tandru.
A fost o mare bucurie şi o mare onoare pentru mine, să mă socotească prietenul lui.
Din păcate, a plecat pe neaşteptate, a căzut pe muntele sfînt, Ceahlăul, cu ochii spre cer. Acolo privise dintotdeauna.
(februarie 2013)
Poezii
din volumul ”Zăpadă și Fum”
Poetului
Te ştiu departe, adormit şi blînd.
Şi totuşi, mă încearcă un gînd…
De ce-ai plecat, de ce nu eşti cu noi,
Să vezi măiastra pasăre de-argint
Cu zborul arcuit peste pămînt…
Rămas bun
Mă voi întoarce…
Cu cele dintîi ninsori de stele
Peste pădurile de cleștar ale iernii;
Voi fi în șirurile lungi,
Ce vin în fulguite zboruri
Din sud, în fiecare an,
(…)
Vă voi privi cu ochiii-mii(ca în picturile aztece)
Ai strugurilor ce se coc,
De soare grei,
Și de miresme.
Despărțire
Nu tremurați plîngînd în vînt
Salcîmi.
Lăsați-mă să trec.
Și voi, arțarilor nu mai dansați
În pas ușor de menuet!
Căci plec.
N-ați auzit cocorii?
N-ați auzit vibrînd copacii
De larma păsărilor strînse
În creștetele lor?
Așa a fost și-n altă toamnă
Îngenuncheaseră toți nucii
Pe dealul vechi al Cetățuii,
Și greierii cîntau pe dealuri
Ademenindu-mă-napoi
Iar părul nopții lung și negru
Îmi flutura lin lîngă tîmple…
Atuncea am venit în sat,
Și-acum mă duc, și-mi pare rău.
