Adrian Alui Gheorghe
Revista Conta nr 22 (ianuarie – martie)
Unul din cele mai importante efecte pe care le produce comunicarea
de pe internet (facebook, site-uri, bloguri etc.), e că poţi să ataci, să contra-
ataci, să te exprimi, să licitezi, să supralicitezi, să comunici fără să te
intereseze replica celuilalt/ celorlalţi. Devii suveran, ai cuvîntul ultim, nu
te interesează replica celuilalt/ celorlalţi, poţi înjura ca la uşa cortului fără
să auzi răspunsul celui “din faţă”. Eşti deştept după cît îţi permite
imaginaţia, orgoliul, tupeul, educaţia, sănătatea mintală, lipsa de educaţie
chiar, frustrarea personală, aplauzele galeriei. Îţi faci propria revistă
virtuală (blog, site etc.) şi te exprimi (de) acolo cum vrei, cînd vrei, emiţi
ce vrei. Controlul? Autocontrolul? Deontologia exprimării în spaţiul
public? Dar unde se mai învaţă (despre) reguli, despre comportament în
spaţiul public? Reguli de comunicare? Le stabileşti singur. Erau nişte
reguli prestabilite în societate pînă la tine? Jos cu ele! Sînt învechite, ţin de
trecutul care e, de obicei, întunecat, perimat. Cei de dinaintea ta s-au
chinuit să devină deştepţi, culţi, învăţaţi. Tu ai un avantaj major, te-ai
născut gata deştept, învăţat, cult. Aşa îţi dictează mijloacele tale de
comunicare, sistemul educaţional din România. Cel de dinaintea ta, cu
cîteva decenii deja în urmă, ca să conteste o idee, un om, o carte, din spirit
polemic, trebuia să (o) citească, să scrie un articol la maşina de scris, să îl
trimită la o revistă, să fie discutat într-o redacţie, să fie apreciat, acceptat,
eventual publicat. Dura cîteva săptămîni, luni chiar. De cele mai multe ori
polemica, scandalul, opinia prea tranşantă erau cenzurate, moderate,
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)
eliminate. Mai multe minţi se adunau, comentau, decideau. Era bine? Era
rău? Istoria, judece…! Acum? Simplu! Deschizi calculatorul şi scrii o
replică la orice: poţi să înjuri, poţi să dai verdicte, poţi să demolezi o carte,
o idee, un om. E de ajuns să fii relativ alfabetizat…! Şi să ai un flux
interior, să pară că ai o determinare ca “să faci praf” ceva. Contestatarii
par, dintotdeauna, oameni care ştiu ce e cu ei, care ţintesc departe. Dacă ai
mirosit/ simţit asta, eşti pe drumul cel bun. Dacă eşti şi autor, atunci
lucrurile sînt un pic mai complicate. Dar nu foarte tare. Opera ta? Numai
proştii, ignobilii, rău-intenţionaţii, învechiţii etc. o contestă, o critică.
Vorba învechitului Sadoveanu, care şi el îl prelucra pe şi mai învechitul
Anton Pann: “Un prost găseşte totdeauna pe altul mai prost care să-l
asculte cu gura căscată”. În mediul virtual, de la facebook la tot felul de
(alte) forme de comunicare, această “polarizare” de grupuri de “interese”
culturale, preponderant literare, conduce la cangrenarea mediului literar. Şi
cangrena asta, ca orice cangrenă, miroase.
Să zicem că intri pe internet şi afli că Gheorghe Grigurcu a luat
premiul “Mihai Eminescu” la Botoşani …! Nu te duci să vezi ce a scris
Gheorghe Grigurcu, de ce ai face-o?, mai bine bagi o replică în care (să)
faci o zoaie indistinctă în care să amesteci aprecieri la opera laureatului, a
juriului, îi adaugi şi pe cei care îl mai citesc (eventual) pe Grigurcu, pe
eventualii viitori cititori. Amesteci bine, bine şi dai drumul replicii “în
virtual”. Eşti suveran la calculatorul tău, ce “aia a mă-sii”! Replicile, în
general, cînd sînt în spaţiul virtual, sînt ca un jet la gard. Bine că te
eliberezi tu, nu contează efectul pe care îl produc. Contează, în lumea
noastră, doar libertatea de expresie, de opinie a celui care ţipă mai tare.
Fiecare emiţător ştie “cu precizie” ce e bine pentru sine şi pentru toţi
ceilalţi din jur. Toată lumea trebuie să urască, în final, pe toată lumea.
Asistăm, de ceva vreme, la un atac susţinut împotriva Uniunii
Scriitorilor ca instituţie, împotriva celor care o conduc, fie în calitatea lor
de “administratori”, fie în calitatea lor de scriitori. Dar atacurile sînt şi
împotriva celor care mai cred într-o formă instituţional-sindicală a
scriitorilor din România. Planurile se confundă, automat, “administratorul”
brusc nu mai are nicio brumă de talent, scriitorul-administrator devine o
cîrpă de şters pe jos. Internetul preia umorile şi le transformă în steaguri.
Discursul şi gestica în spaţiul public sînt “talibanizate”. “Determinarea
umorală” ne dă imaginea teroristului care încins cu centura de grenade se
aruncă în aer cu tot cu instituţia numită “uniunea scriitorilor”, cu tot cu cei
care o reprezintă. Da, lumea trebuie să se termine azi şi aici! Tinereţea şi
insurgenţa tinereţii sînt calităţi şi nu defecte; dar devin urîte cînd se
transformă în a(p)titudini paranoide care nu au nimic de a face cu literatura
în sine. Imberbul care îşi înjură părinţii şi bunicii, ca să îşi/ să le
demonstreze cît de mare a crescut el, cît de importantă e prezenţa lui în
lume, cît de departe a ajuns (el şi numai el!) cu percepţia spaţiului public e
o curiozitate care înveseleşte pe cei din jur, care în general rîd, dar rîd
strîmb. Şi întotdeauna, în preajmă, un Iago îşi freacă palmele, satisfăcut.
Iar rîsul lui, dacă l-ar auzi cineva, ar fi ca al lui Silviu Brucan după
„revoluţie” care rostea expresia „stupid people” despre o naţie nefericită,
modificată profund de comunism. Iar “cultura nefericirii” ar trebui să fie
un capitol distinct într-o evaluare psihologică a naţiei noastre, aşa cum a
făcut-o Dumitru Draghicescu cu mai bine de un secol înainte. Oricum, în
faţa unui (eventual) public-cititor spectacolul e jalnic. Floreta polemicii e
înlocuită cu măciuca expresiei, limbajului, atitudinii. Termenii politeţii
între generaţii sînt înlocuiţi cu “bă”, chiar dacă e vorba de diferenţe de
vîrstă, cultură, operă. În “mediul virtual” totul pare că se aneantizează, se
uniformizează.
Criza de autoritate din România este una profundă şi se manifestă la
toate nivelurile, în toate domeniile. Demantelarea instituţională este un
obiectiv al oricărei forme de anarhie care precede dictaturilor, iar
decredibilizarea oricărei persoane publice se face cu o voioşie care nu are
nimic de a face cu viaţa normală în societate. Spunea cineva: “Dumnezeu
ne-a pedepsit să trăim unul lîngă altul, dar tot el ne-a dat puterea să ne
suportăm”. Şi ca să ne suportăm, ca să se suporte oamenii între ei au fost
inventate regulile convieţuirii, legile, normele. Avem cîteva, nu multe,
repere culturale, intelectuale care au preluat vizibilitatea într-un plan
public extrem de eteroclit? Jos cu ele! Liiceanu, Pleşu, Manolescu,
Patapievici, Blandiana, Cărtărescu …? Să punem în loc valorile de pe
scala noastră de valori! Sau să nu punem nimic, ca să nu ne obtureze nouă
orizontul, să nu ne înghiontească frustrările atunci cînd ne comparăm, ne
Am putea face proba responsabilităţii lumii scriitoriceşti de la noi
avansînd preceptul biblic: “Cine crede că e geniu să ridice primul piatra”.
Din păcate, într-o democraţie “internautistă”, în care mediocritatea este
agresivă şi extrem de prezentă, în care fiecare autor îşi fixează propriile
norme, propriile standarde de valoare, fără să ţină cont de o istorie care
ştie, de două mii de ani măcar, că democraţia votului este determinantă,
scriitorii de bun simţ se vor retrage în carapacea propriului talent; în
acelaşi timp orice nebun se (va) crede geniu şi nu ezită (nu va ezita) să
ridice bolovanul.
