De actualitate:
KITSCH-UL
Nu mă refer – şi o spun din capul locului – la hitsch-ul politic. Pentru că ăsta a fost şi va fi întotdeauna. Vă spun, totuşi , doar pentru amuzament, ce am văzut recent la tv. Un individ, care vrea să intre în Parlament, are drept slogan electoral următoarea „aserţiune”: „Alegeţi-mă pe mine, că eu voi fura mai puţin ca ei!”. Ca şi cum, dacă furi mai puţin nu se cheamă că eşti tot hoţ. Nici să râzi nu-ţi vine.
Propun, însă, să rămânem la hitsch-ul pur şi simplu. Kitsch-ul ca kitsch. Ei bine, nu cităm, pentru asta, vreun dicţionar. Spun, ca din popor, ce spun ţăranii despre asta. Ei spun, de pildă (dar nu folosesc acest concept de origine germană), că kitsch e tot ce vrea să fie autentic, dar nu e. Nici pe departe. Aţi văzut probabil, prin pieţe şi târguri, tablouri de mărimi absolut impresionante, cam unu pe doi, cu raţe de plastic pe un lac de sticlă, pe care vrea să le împuşte un vânător (chiar îmbrăcat în vânător, cu hainele lui verzi), un vânător care se ascunde cu puşca după nişte tufe albastre – verzui. Ei bine, ăsta e tipul de kitsch „autentic”.
Nu mai continui. Cred că aţi înţeles. Partea proastă, şi nu de azi, de ieri, e că kitsch-ul lăsat liber printre noi, cei normali, nu e îngrădit de nici o lege, de nici o estetică de pe lume. Cei din jur, „normalii”, zic: lasă-l, bă, câştigă şi el un ban. Şi, culmea, se găsesc şi destui cumpărători. Asta înseamnă că fenomenul, de când o fi, s-a lăţit, a devenit popular.
Bine, bre, să ne fi pierdut, noi românii, simţul lucrurilor curate, al cămăşilor de in sau borangic, al frumosului costumelor populare, al catrinţelor vărgate, al mirosului curat de iasomie care se pune seara sub perne? N-aş crede! Cred, mai curând, că ne place să râdem şi noi de ce se poate râde. Ca şi cum asta ar schimba situația.
Viorel Tudose
