ARHIVA VISURILOR, de Mihai HORGA

Mihai Horga, un explorator al stărilor de conștiință

Ca un ocnaș cobor în mine

Și mă înham la greu supliciu

Creației să-i pun rubine

Infim e orice sacrificiu …

(Odă poeziei)

În “Arhiva visurilor” Mihai Horga este un explorator al stărilor de conștiință, dând haina versului meșteșugit trăirilor înalte, în încercarea- de multe ori reușită- de a fixa clipa ideală, dăruind-o astfel Veșniciei. Considerăm că ne aflăm în fața unui poet complex de la care așteptăm îndreptățite  evoluții viitoare.

Al. Mihăilă

Spirit incandescent, afirmând o tinereţe debordantă, cu o prezenţă permanentă şi activă în viaţa Cetăţii, Mihai Horga nu ar putea lipsi dintr-o eventuală istorie a vieţii culturale din Roman, cuprins fiind în fluxul ideatic al rostirii prin vers. Poet al faptului cotidian, Mihai Horga trece cu uşurinţă de la teme elegiace la explozii de lumină, în peisaje bucolice, abordând deopotrivă atât pastelul, cât şi poezia cu tâlc moralizator, ilustrată altădată de Anton Pann. Universul poeziei lui Mihai Horga este creştin, adăugând prin asta căutarea obsedantă a desăvârşirii prin Cuvânt. O abia perceptibilă melancolie staruie în legănarea versurilor clădite clasic, cu ritm măsurat, sugerând construcții poetice solide, făcute să înfrunte timpul: Aburul  ceții se  înalță  pe  culmi/Prin  frunze,  las  urme-n  pădurea  de  ulmi/Aripile  gândului  zboară  spre  zări/Ochii-mi  arunc  peste  vagi  depărtări/

Palmele  mângâie  pline  de  dor/Pielea  asprită  a  copacilor/Tulpina  le-o  îmbrățișez  și-un  fior/De  vitalitate  mă-mbată  ușor…(Pădurea)

Iscusit în a așeza culoarea în tabloul amplu al toamnei, Mihai Horga se dovedește a fi un subtil observator al generozității anotimpului atât de des invocat de poeți:

Se varsă podgoria-n cramă…/Butoaie cu guri însetate/Se-mbată din nou, că e toamnă/Bând mustul pe nerăsuflate!/Cuprins de a doagelor haină/Fierbând – mustul trece în vin/În beci, în firide de taină/Ulcica la vrană o ţin…( Vinul )

Sau, în altă poezie, revine la temă, îmbogățind-o cu noi elemente:

Gutui  pufoase,  gălbioare,/Cu  zâmbete  dulci – acrișoare,/La  geamuri  și-au  găsit  parcare/S-au  strâns  recoltele  bogate/Stau  în  hambare,  îndesate/Și  dat-am  grijile  la  spate/La  cramă,  strugurii  buboși/Grei  de  păcate  dulci,  zemoși,/Zdrobiți,  se  lasă-n  teascuri  storși/Iar  mustul,  cumințit  în  vin/Lăsat  de-un  Creator  Divin,/Ne-o  îndulci  al  vieții  chin…( Toamna)

În poezia citadină, Mihai Horga este un minuțios reporter al momentului,rostogolind în cascadă metafore, atent la detaliile care fac deliciul lecturii. Din apariția- care ar fi putut rămâne banală- a unei tinere la  “capătul  de  zebră” poetul face un adevărat spectacol cu reverberații în starea de conștiință, supunând-o la un examen exigent pe cea care i se pare “inconștientă”,  “Fragilă,  sperioasă  ca  un  pui”, tentantă”, “ periculoasă” cu mers tineresc ” “cum  iarba-nțeapă  neaua  cu  săgeți”: Mi-ai  apărut  la  capătul  de  zebră/Inconștientă-cât  ești  de superbă/Fragilă,  sperioasă  ca  un  pui/Mitraliind  cu  tocurile-cui/Asfaltul,  ce  s-așterne  la  picioare/Umbrit  și  rușinat  de-a  ta  splendoare/Ce  i  s-arată  ca  un  paradis/Privind  în  sus,  secretul  interzis/Corabie  cu  pânzele  în  vânt”( La semafor)

Asupra existenței noastre, a rostului dăinuirii, poetul pune întrebări fundamentale,  insistând aproape obsesiv,amintind prin ceea ce scrie de poemul Unde sunt cei care nu mai sunt? de Nichifor Crainic: Unde  se  duc? e un mister…/Noi  credem  că  se  duc  în  cer/Îi  pomenim  din  când  în  când/Ne  mai  trimit  un  sfat,  un  gând,/Când  ne  e  greu,  când  ne  e  dor,/Vin  doar  în  lumea  viselor/Dar  mult  nu stau…până  în  zori,/Ca  fumul  se topesc  în  nori…( Cei care pleacă)

În poezia de dragoste, Mihai Horga  aplelează la o serie de imagini metafore, unele proaspete și inedited, transmițând subtil , la nivelul sugestiei, deplinătatea de a fi în iubire, reușind să emoționeze: Sunt încordat ca arcul/Arcul sprâncenelor tale/Frumoase portale/Minunat desenate/Monumentale bolţi/Arcade pe ochi dezinvolţi/Ah! ochii-ochii tăi…/Ferestre în văpăi/Zăbrelite, păzite,/De perdeaua genelor/Pe ochii ce îi ador.(Mărturisire)

În “Arhiva visurilor” Mihai Horga este un explorator al stărilor de conștiință, dând haina versului meșteșugit trăirilor înalte, în încercarea- de multe ori reușită- de a fixa clipa ideală, dăruind-o astfel Veșniciei. Considerăm că ne aflăm în fața unui poet complex de la care așteptăm îndreptățite  evoluții viitoare.

Al. Mihăilă