ACCENT
Amintiri din casa plumbului
Imediat după decembrie 1989, un grup de reporteri din Occident a ajuns şi în vechea tipografie din Piatra Neamţ. Eram şi eu acolo (ca reprezentant profesional al ziarului) împreună cu tipografii de serviciu. Eu făceam ce făcusem ani în şir: veneam cu schiţele de paginaţie, cu articolele colegilor mei de redacţie, iar tipografii urmau să preia, să transforme totul în litere de plumb, şi apoi, în pagini de plumb. Asta însemna culegere de text la linotip, paginaţie în şifuri, calandrare, turnare şi copiere cu plumb topit, în forme speciale etc, etc şi, în final, tiparul. Totul în plumb.
Plumb, plumb, plumb!
Din cauza plumbului, nenumăraţi tipografi, nu numai din Neamţ, ci din toată ţara – au murit cu mult înainte de vreme, în urma inhalării vaporilor de plumb, extrem de toxici, care se-tindeau peste tot, producînd plumbemie şi apoi… . Laptele, folosit o vreme ca antidot, nu ajuta, practic, mai deloc. Apoi, nici lapte nu s-a mai dat. Încît unii tipografi, destui, foloseau…rachiul, ca antidot, care le făcea, de fapt, mai rău.
Ce vreau să spun? În toată lumea civilizată, tiparul de plumb fusese demult aruncat la gunoi. Se folosea tiparul computerizat, modern, off-set-ul, mult mai practice, mai performante, şi mai rapide, mai sănătoase. Se foloseau din plin calculatorul, transmiterea de texte şi imagini prin satelit şi atîtea altele care facilitează şi fac mult mai eficientă munca ziaristului şi a tipografului.
Noi ce făceam pe atunci? De ani buni făceam totul în plumb, chiar şi sintagma „epoca de aur” ceauşistă – care pretindea că traversăm o epocă de aur, cînd de fapt, cum am spus, totul şi în toate era în plumb.
Vă imaginaţi în ce stare şi cu ce sentimente scriau ziariştii, cum culegeau şi cum tipăreau meseriaşii în plumb minciuna asta cronică. Cînd, ştiţi bine, în toată ţara era o jale adîncă, o foamete cruntă, o puşcărie la vedere sau nu. Înjuram toţi şi pe toate, în gînd, pe tăcute, scrîşneam din dinţi, dar ne făceam treaba. Şi cei cu pixul, şi tipografii.
De ce nu refuzam? Eu, personal, şi mărturisesc cu mîna pe inimă, n-am avut puterea să mă opun, dar nici n-am prea cunoscut opozanţi, dizidenţi, eroi ai rezistenţei anti-ceauşiste. Au fost, dar destul de puţin la vedere. Cei „periculoşi” erau demult prin puşcării, la izolare, cu domicilii forţate. Forţate inclusiv la Piatra Neamţ. Trebuie să fii mincinos să spui, indiferent ce meserie aveai pe atunci, că puteai să te opui. Îţi făceai treaba asta mincinoasă, înjurînd, cum am spus, în gînd, dar trăgeai la şaibă ca robul, pentru biata ta bucăţică de pîine. Asta dacă nu erai de-ai lor, dacă nu slujeai, pe bani sau fără, unii doar din entuziasm „patriotic”, „ochiul şi timpanul”.
O epocă nouă pare să se configureze acum, cu o înfăţişare mai umană. Dacă eşti, de pildă, ziarist normal, slujeşti adevărul, scrii ce vezi. Că, adică, nu te opreşte nimeni. Nu mai stai în plumbul aducător de moarte.
Dar să vedem ce zice tipograful, paginatorul de azi, cel tînăr, nepotul vechiul meu tipograf şi prieten.
Fiind gazetar civilizat, întrebi:
– Paginezi, bre? Că trebuie să închei ziarul mai repede.
– Ce să paginez, domnule?
– Mai întîi un titlu. Scrie: „Epoca mincinoşilor”. Cu ghilimele.
– Paginez, nu zic nu. Dar fără ghilimele.
Şi a rămas după el. Chestie de ortografie, nu? Am cîştigat ceva…
Viorel TUDOSE, 17 ianuarie 2013
