Ioan Munteanu, deputat, colegiul 5 Neamț: ”Dinamica creşterilor şi descreşterilor demografice este greu de prevăzut şi de stăpânit, lucru demonstrat de situaţia în care a ajuns acum ţara noastră. A fost destul să se deschidă piaţa muncii în ţările din vest, să fie lăsaţi tinerii să-şi facă studiile „afară”, pentru ca nivelul populaţiei să fie în anul 2014 cel mai scăzut din ultimul sfert de secol.
Natalitatea unei naţiuni este foarte importantă pentru continuarea vieţii în acelaşi spaţiu geografic, pe baza comunicării în aceeaşi limbă şi a convieţuirii celor de acelaşi neam. Ea este cea care determină înlocuirea firească a generaţiilor, fără diminuări semnificative ale numărului de locuitori. Or, ceea ce se întâmplă în România este contrar acestor consideraţii. Cu o populaţie îmbătrânită, adică o populaţie de vârstă nefertilă, cu un număr alarmant de bolnavi, cu tot mai puţini nou-născuţi şi cu tot mai mulţi morţi, avem deja imaginea unei ţări care se depopulează în mod rapid şi ireversibil. Iar toate aceste situaţii au în comun lipsa mijloacelor de trai, a bunurilor de strictă necesitate. De asta se pleacă din ţară, de asta se moare, de asta nu se fac copii!”
În condiţiile în care se înregistrează tot mai puţine căsătorii, în care costurile pentru creşterea şi educarea unui
copil depăşesc bugetul familial, în care rata divorţurilor este foarte ridicată, la fel ca şi cea a şomajului, în care
există un plus de atenţie acordată carierei, dar un soi de comoditate când vine vorba de copii, este lesne de
înţeles că se alege varianta cu cele mai puţine complicaţii. Ce mai înseamnă astăzi familia? Aproape nimic faţă
de imaginea ei de acum 2-3 generaţii, atunci când copiii reprezentau bunul cel mai de preţ din viaţa omului.
Dacă acestea ar fi posibilele explicaţii sociale şi existenţiale pentru criza demografică pe care o traversăm, să
vedem ce noutăţi aduc datele statistice. Începând cu mijlocul secolului al XX-lea, populaţia României a cunoscut
o creştere constantă. Astfel, la recensământul din 1948 erau aproape 16 milioane de români (15.872.624), la cel
din ’56 – aproximativ 17 milioane şi jumătate (17.489.450), în 1966 – 19.103.163, în 1977 – 21.559.910, iar în
1992 numărul locuitorilor din ţara noastră a atins cifra-record de 22.810.035 persoane.
Din acest moment a început o descreştere rapidă şi ameninţătoare: 21,8 milioane locuitori la recensământul din
2002, pentru ca în 2013, anul în care s-au înregistrat şi cele mai puţine naşteri, să nu mai rămână decât în jur de
19 milioane români. Iar previziunile sunt destul de sumbre, din moment ce se estimează că în 2025 vor fi în jur de
18 milioane, iar în 2050 doar vreo 14 milioane, adică mult mai puţini decât după cele două războaie mondiale în
care au murit sute de mii de oameni.
Efectele interminabilei perioade de criză prin care trecem sunt greu de îndreptat. Ravagiile morale care i-au
afectat pe români, lipsa de orice perspectivă, neîncrederea în sistemul politic şi nesiguranţa zilei de mâine nu mai
pot conduce spre un spor natural pozitiv. O politică corectă a statului român ar trebui să aibă în vedere tocmai
înlăturarea acestor neajunsuri, adică: sprijin real acordat familiei, mai multe drepturi pentru copii, alocaţii mărite,
burse, rechizite gratuite, transport şi uniforme subvenţionate, tabere şi excursii gratuite, condiţii igienico-sanitare
normale în unităţile şcolare, învăţământ accesibil pentru toate categoriile sociale etc. Doar aşa se va reveni la o
normalitate care să-i determine pe oameni să-şi mai dorească copii.
Cum va arăta România spre sfârşitul secolului? Un astfel de exerciţiu de imaginaţie nu este deloc optimist.
Deschiderea graniţelor şi migraţia naţiilor asiatice spre Europa vor influenţa foarte mult şi structura populaţiei din
ţara noastră, conducând spre o diversitate culturală şi lingvistică nemaiîntâlnită la noi până acum. Oare se va mai
putea vorbi despre români ca despre o naţiune? Totul depinde de politicile pe care fiecare dintre viitoarele echipe
guvernamentale trebuie să le pună în aplicare.
