Pe 24 aprilie 2013, la 5,30 dimineața, Viorel Tudose părăsea această lume, după o suferință crîncenă și nemeritată. Dumnezeu știe cum și de ce a luat la El, parcă prea devreme, acest suflet frumos, generos, fără egal. Viorel Tudose a fost un om complet. Un bărbat de o frumusețe spirituală și fizică, uluitoare.
Un om cu o smerenie totală în fața lui Dumnezeu. A iubit adevărul, a iubit frumosul, chiar și în greșeală a fost un om de pus la rană. S-a născut, ca foarte puțini oameni de pe acest pămînt, fără organul trădării. N-a avut setate în ființa lui mecanismele minciunii, ipocriziei, lașității, vînzării. S-a bătut cu pixul acolo unde tîlharii au sărit cu otrava.
44 de ani a fost Omul din ziarul Ceahlăul. Este el însuși, alături de ziarul Ceahlăul, un brand.
A murit învins nu atît de boală, cît de lichele. Vorba lui Marin Preda: ”Asemenea bărbat, și să fie învins de-o stîrpitură!”.
Viorel Tudose a fost învins de stîrpituri. Se știu care.
Mi-a spus că n-ar vrea să moară cînd sînt copacii înfloriți. Niciodată n-au fost copacii mai înfloriți ca la moartea sa.
Pentru nemțeni, s-a dus un om de mare valoare. Pentru mine, s-a dus în acea zi de miercuri, 24 aprilie, 2013, Cel mai iubit dintre pămînteni.
Pendulul
Tîrziu, s-arată cînd e prea tîrziu,
Cînd totu-i ars mocnit, pînă la scrum,
În vîntul rău ce spulberă zăpada
Tu cauţi năucit un semn de drum.
În suflet porţi pendulul de-nceput,
Care-a bătut viclean, fără să ştii,
Căci te trezeşti tîrziu, dar prea tîrziu
Cînd înţelegi că-mbătrînim copii.
Şi te îndrepţi înnegurat şi trist
Către ceva ce te-a muncit mereu,
O singură speranţă-ţi mai rămîne
Să-ţi ningă urma bunul Dumnezeu.
(ianuarie 2013)
Pe tăişul inimii te ţin
Pe tăişul inimii te ţin
Ca pe o lamă de cuţit strălucitoare
De o parte iedera amintirii
De cealaltă parte crivăţul ei
Ninsoarea vine s-ascundă
Urma curată a pasului tău
Tot mai departe se-aude în ceaţă
Susurul apei pe prundul pustiu
Un vînt stinge spre seară
Umbra subţire a trupului tău
Din depărtare se aude se-aude
Susurul apei pe prundul încins
Liber ca pasărea cerului
Sufletul zboară către apus
E rătăcit de şirul cocorilor
Care s-au dus, care s-au dus…
Muguri şi porţi
Livezile stau gata de galop
Cu armăsari neînvăţaţi în ham
Ţărîna risipieşte către cer
Un abur dulce-amar ca un balsam.
Dar dacă dormi, parcă auzi în vis
Un răpăit de muguri ce pocnesc
Mici gloanţe de lumină şi de fum
Vestind un anotimp dumnezeiesc.
Unde ne ducem oare, către ce?
Că năuciţi de toate şi de toţi,
Aproape nu mai credem în minuni
Cu primăveri neferecate-n porţi.
DRUMUL SPRE NORD
Începe în joacă pe pajiştea verde
Ochiii sînt larg oglindiţi către cer
Lumea priveşte nepăsătoare
Două mici rîuri spre mare tînjind
Calea e năclăită de aprige smîrcuri
Dar apa cea vie îşi caută vad
Chiar veţi ajunge, chiar veţi ajunge
Pe şesul tainic dinspre apus
Te laşi în voia vîntului rece
Care te-ntîmpină venind dinspre nord
Dinspre izvoarele rămase-n urmă
Nunta de fluturi se-arată-n vis.
Arheologia amintirii
1. Fericit cel ce se poate-ntoarce în copilărie
Îl şi văd lepădîndu-se de zgură
şi intrînd gol puşcă
în hăţişul umed al amintirii
2. Păsări de sticlă îi coboară pe creştet
Apa oglinzilor îi trece de brîu
doar urma pasului pe nisip
e o hartă-ngheţată
3. Viclean e vîntul memoriei
Ce se aşteaptă e un catarg
dar corabia vine ca şi cum ar pleca
şi ancora cade în gol.
ADOLESCENŢI ERAM
Adolescenţi eram, pe-un ţărm înalt
Plutea pe ochi o pînză de ninsoare
Cuvintele se ridicau în aer
Ca nişte morţi cu gleznele uşoare
Erai subţire flacără precum
Cireşii ar da-n floare dintr-odată
Iar eu vedeam cum ţi-nfrunzeşte-n piept
Un semn de înserare ca o roată
Lăsai în urmă un miros de crini
Înmiresmând potecile azi ninse
Dar strigătul ţi-a fost triumfător
Cînd braţul meu cel tînăr te cuprinse
Adolescenţi eram, pe-un ţărm înalt
Plutea pe ochi o pînză de ninsoare
Cuvintele se ridicau în aer
Ca nişte morţi cu gleznele uşoare
Cum scriu cei veşnici despre cei veşnici……!
Aurel Dumitraşcu despre Viorel Tudose
Cîteva secvenţe din jurnalul lui Aurel Dumitraşcu, apărut sub
titlul „Carnete maro”,
despre Viorel Tudose
– 1 aprilie. Ieri: ziua lui NICHITA. Cei de la “Ceahlăul”, (adică dragul
tău Viorel Tudose) au băgat în pagină tableta pe care o scrisesei pentru
această zi. Te mulţumeşti! Ai ascultat din nou discul cu Nichita şi ai plîns
de dor de el! Toată ziua ai fost tulbure şi însingurat, toată ziua carnea ta
departe de surîs duminică, 10 iunie 1984
*
duminică, 10 iunie 1984
– Viorel Tudose te-a rugat să scrii o tabletă despre Eminescu pentru
numărul lor de sîmbătă. E atît de greu să scrii despre Eminescu! Te
gîndeşti vreo trei ore pentru douăzeci de rînduri!
*
30 septembrie 1984
– În “Ceahlăul” de ieri, 29 septembrie 1984, la o rubrică VITRALIU”: “Încă
o dovadă că tot mai mulţi tineri scriitori nemţeni se afirmă şi dincolo de aria
literară a judeţului: în perioada 1-13 septembrie, poetul Aurel Dumitraşcu
a participat ca invitat la o fructuoasă tabără de creaţie a C.C. al U.T.C.
organizată la Soveja, judeţul Vrancea, de Uniunea Scriitorilor şi Uniunea
Compozitorilor din R.S.R.”. Mulţumesc, Viorel Tudose! Era necesar anunţul
*
– Trei zile la P. Neamţ. Lansarea cărţii lui Adrian. Au venit mulţi prieteni
şi cunoscuţi şi această latură a “solidarităţii” ţi-a plăcut. Salutarea unui
poet este semn de elecţie şi bun-simţ. Dar nici o adunare nu este sinceră
atunci cînd este dirijată de culturnici cu frizură în creier. O noapte cam albă.
Şah. Nichita Danilov, mut, incapabil de comunicare. Hazul tău, aproape
peste măsură. Îţi face atîta plăcere să nu fii tot timpul “foarte inteligent”,
să deturnezi morga celor prea plini de sine, fişaţi! Nichita, deloc în centrul
atenţiei, nu se simţea deloc bine. Tu l-ai pus mereu în evidenţă pe George
Calcan, tachinîndu-l şi provocîndu-l pînă la exasperare, şi acesta, firesc,
replia absolut nostim din cînd în cînd. Te-a bucurat prezenţa lui Viorel
Tudose, acest domn aparte la care ţii mult.
*
Vineri, 17 ianuarie 1986
– Abia venit, un incident: te duci după pîine la magazinul mixt de pe Sabasa.
E 15,15 cînd încerci clanţa. Are program pînă la 16. E-ncuiat. Din interior
se aud rîsete, scălîmbăielile gestionarului şi ale unei femei (sau două). Mai
aştepţi. Sigur, te vedeau din interior. Întrebi de ce nu e deschis, politicos,
pentru că vrei pîine. Eşti peste măsură de iritat. După ce le ascunde în
magazie, deschide. Îl întrebi pe ce temei te ţine la uşă şi-şi permite să te
jignească în asemene hal din interior ?! Gestionarul? Un văr (?), un hoţ
împuţit. Cine te-a ţinut la uşă. Un hoţ pentru care tatăl tău a minţit cîndva
într-un tribunal – vai, unica lui minciună! – pentru a-l scăpa de 6 ani de
puşcărie. A scăpat cu trei luni. Furase o maşină de lemne de pe o rampă.
Tata a declarat că erau „balănci”, deci oarecum lemne de foc. Apoi l-a
înjurat pentru că a trebuit să mintă. Îi era nepot!! Hm! Şi acum te ţine la uşă
şi-ţi vorbeşte ca un nesimţit. Haznaua Borca! Rahaţii ei! I-ai spus ce e şi să
nu mai pretindă că aţi fi veri: pentru că tu din principiu nu-ţi stimezi rudele
şi în nici un caz nu eşti văr cu un nesimţit ca el. Era tare contrariat idiotul că
nu-l recunoşti ca văr etc.
Numai lepre! Cum să taci?! Nici pîine nu poţi cumpăra în mod civilizat
la Borca. Individul era şi foarte beat, se bîlbîia penibil şi nu voia să-
i faci necazuri. Îi vei scrie lui Viorel Tudose, dragul de el, prietenul, să
consemneze fapta în gazeta „Ceahlăul”.
(Text pus la dispoziţie de dl. Adrian Alui Gheorghe, cel care a îngrijit cele
două ediţii ale jurnalului)
