Eram în plină vară. Adolescent fiind, mergeam zilnic, trimis de părinţi, în câmp, să păzesc grădina de legume sau vaca; sau chiar pe amândouă; eu eram elev şi trebuia să fiu pe la 12, la şcoală. Aşa că luam cu mine temele de făcut, dar şi o geantă de cărţi de citit (aveam geantă, să ne-nţelegem, nu trăistuţă), priponeam vaca, dacă eram cu ea, şi mă aşezam alături, în iarbă. După ce făceam temele – cam la repezeală -, mă apucam de citit: Contele de Monte Cristo, Ivanhoe, Cei trei Muşchetari, Cocoşatul din Notre Dame şi altele de acest fel. Mai târziu, am dat şi peste Doamna Bovary, care chiar m-a întors pe dos.
Stăteam, deci, în iarbă, absorbit total de lecturi de acest fel şi credeam că, în mod logic, animalul, pe care îl priponisem cu o funie (toată viaţa am mizat pe logica vacii!), păştea, îşi vedea, adică, de lectura lui. Ei bine, nu! Când am ridicat ochii, am văzut că Florica rupea de zor păpuşoi frumoşi ai vecinei noastre de câmp, tanti Leana, sora tatii. N-o mai lungesc. Mi-a fost greu s-o scot de acolo, dar până la urmă am scos-o.
Bine! Dar, încetul cu încetul, timpul trecea. Cât să fie oare ceasul? Eram în câmp, într-un fel de pustietate, şi nu aveam nici un reper. Atâta ştiam: la 12, trebuia să fiu la şcoală. Era o regulă la care ţineam. Şi eu, şi părinţii.
Aşa că aşteptam, la noroc, să treacă cineva, vreun creştin, pe şleaul câmpului. Până la urmă, chiar a trecut un căruţaş, un om de treabă, care căra nişte otavă spre casa lui.
– Bădie, zic, nu ştii cât e ceasul? Că nu mă pot dumiri. El ridică mâna lui stângă, unde avea cun ceas „Pobeda”, şi zice: e taman 9.
– Nouă, întreb eu ca nărodul.
– Nouă fix. Aşa arată.
Asta mă ajuta şi nu mă ajuta. Aşa că să vedeţi ce fac. Fac ceva ce m-a învăţat bunicul meu de drag, Ion Miron, pădurarul. Înfig un par în iarbă, scrijelesc de jur împrejurul lui un cerc pe pământ şi fac un semn undeva unde ziceam eu că e ora 9, cum a zis căruţaşul. De acolo, restul a fost simplu: celelalte ore decurgeau de la sine: 9, 12, 15, 18 şi aşa mai departe. După cum cădea umbra parului pe pământ. La ora 12 fără vreun sfert, după cum arăta ceasornicul din iarbă, luam vaca de funie şi plecam acasă. Aveam timp să ajung şi la şcoală. Aşa am descoperit eu lecturile şi felul cum te poţi înţelege cu soarele şi cu umbra, cu timpul.
Da, dar între timp, nu mă mai trimite nimeni pe câmp. Ziceau că să nu mă bată soarele. Sau umbra.
Viorel TUDOSE
