Reţetă pentru o revistă perfectă
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am fost întotdeauna îndrăgostit de titluri. Ştiţi cum sună în spaniolă „O sută de ani de singurătate”?
Cien anos de soledad. Poţi să mori de plăcere. Ce ziceţi de Pentru cine bat clopotele? Dar parcă nici Să ucizi o pasăre cântătoare nu-i rău, ca să nu mai vorbesc despre De veghe în lanul de secară, o carte despre puritate şi adolescenţă, de la al cărei titlu voiam să plec în comiterea acestui text. Ce a făcu revista „Apostolul” de vreo optzeci de ani încoace? (Pentru mine, şi pentru multă lume, ea n-a
murit sub dictatura trecută, ci a continuat să apară, în ediţii personale, în sufletul tuturor celor dăruiţi catedrei.) A stat de veghe, cu pixul în mână, la hotarele limbii şi culturii române încercând să păstreze ceea ce, pretenţios spus, se numeşte demnitate naţională. Lucru nu-i simplu, pentru că dacă în prima serie revista – prin apostolii săi – îşi propunea să lumineze analfabeţii, astăzi lucrurilesunt mai grave, lumina trebuind direcţionată asupra alfabetizaţilor. Proştii trec, prostia rămâne şi nu trebuie să dau exemple de elogiere a ei; e de ajuns să-l citez pe matrozul de la Cotroceni care a învăţat prost şi a ajuns bine. Într-o ţară în care meseria de profesor a devenit una ruşinoasă, în care îndoielile şi incertitudinile dascălilor se izbesc de certitudinile guvernanţilor, în care lumea râde citind
perlele de la bacalaureat în loc să-şi plângă viitorul, a te dedica necondiţionat şcolii devine un gest eroic. E un fapt care trebuie apărat cu toată cerneala de pe lumea asta. „Cinste şi gramatică”, zicea Caragiale, ar fi cele dintâi condiţii ale unei prese bune, iar noi încercăm să le acoperim pe ambele. Cu menţiunea că cinstea trebuie susţinută de competenţă şi că ea nu trebuie să fie un determinativ ci o direcţie. Cu speranţa că veghea noastră ar putea fi rodnică, şi cu precizarea că ne cunoaştem bine limitele. „Cine crede că stiloul e mai tare decât sabia, spunea generalul McArthur, înseamnă că n-a văzut niciodată cum arată cu adevărat o bijuterie F16”. Iar noi vedem asta în fiecare zi. De la Cotroceni, la palatul Victoria. Şi retur, via Parlament.
N.B. Bineînţeles că nu ştiu care este reţeta unei reviste perfecte, şi nici nu cred că există aşa ceva, dar titlul e bun, aşa că nu renunţ la el. Citiţi spre compensare „Reţetă practică pentru a face o lucrare literară, în genere” de I. L. Caragiale şi veţi avea numai bucurii.
Mircea ZAHARIA
