Va izbuti familia Aurei Ion să depăşească aceste zile de durere şi nenoroc? Mă tem că mulţi dintre noi nu suntem gata să primim toată pilda rezultată din accidentul unui avion în Munţii Apuseni. Unii vor zice, săraca fată, uite unde au dus-o visele ei frumoase! Tinereţea a purtat-o în cel mai nepotrivit loc în cea mai neagră zi din viaţa ei. N-a apucat nici măcar să se bucure de viaţă!Ce căuta ea acolo, s-ar putea întreba minţile gripate dintr-o ţară în care plouă cu întrebări tembele! Eroul, au zis unii, a fost pilotul Adrian Iovan, cel care i-a coborât de la 4.000 de metri şi, cu preţul vieţii sale, a făcut ca pasagerii lui să plece acasă pe patru roţi, nu adunaţi într-un sac de plastic. Dacă nu murea studenta aceea, Iovan ar fi fost precum comandantul care se stinge eroic raportând o misiune îndeplinită.
Împotriva acestui fel de a gândi citesc în povestea Aurei sau Aureliei (Doamne, ce nume frumos ne-a lăsat Imperiul Roman!) crâmpeiul de speranţă de care are nevoie ţara. Viaţa ei, atâta câtă a fost, are ceva mai mult decât pilduitor. Are chiar o înălţime neobişnuită. Nu una oarecare, venită din biologie, ci una morală, venită din curaj, din dăruire, din patriotism. Povestea nedrept de scurtă a Aurei Ion este purtătoarea unui semn de speranţă pentru ţară. România mai are şanse în ciuda netoţilor şi hrăpăreţilor care o conduc, în ciuda armatelor de oportunişti şi sfertodocţi ventuzaţi pe fotoliile instituţiilor publice. Suntem siliţi să recunoaştem că România mai are resurse de inteligenţă şi curăţenie sufletească. Neîncrederea şi disperarea noastră de atâţia ani se risipesc ca fumul în faţa unei asemenea dăruiri pentru profesie, pentru semeni, pentru ţară. Aura ne-a spălat chipul murdar din atâtea oglinzi ale zilelor din urmă. Generaţia ei care pleacă, generaţia ei care nu vede decât bani şi distracţie, generaţia ei de care ne temem îşi are eroii, performerii încă necunoscuţi. Aş zice că mult mai virtuoşi decât cei care umplu până la mizerie scena publică. Dacă privim mai atenţi la povestea Aureliei Ion, dacă o citim prin ce-am aflat despre ea, atunci putem găsi toate semnele speranţei în viitorul României. Biografia unei domnişoare elev-militar sau sublocotenent avansat post-mortem la gradul de locotenent ne ajută să ne recuperăm măcar un dram din stima noastră deteriorată faţă de noi înşine. Şi să recâştigăm un strop din încrederea pierdută în cei care vor lupta pentru ţară.
Vor învăţa fanfaroni noştri din politică şi televiziuni ceva din dăruirea şi curajul acestei studente? Putem continua lecţia ei de credinţă în performanţa profesională? Vom lua ceva din dăruirea ei pentru semeni şi pentru România? O studentă la medicină contrazice pe neaşteptate totate imaginile şi toate glumele noastre despre ”seriozitatea” proverbială a compatrioţilor noştri. O zvârlugă de fată, până mai ieri necunoscută, se înalţă în ochii tuturor şi ne îndeamnă pe toţi să proslăvim acţiunea în cea mai pitorească ţară a şmecheriei, a delăsării şi a indiferenţei. Parcă ar fi plecat de ani şi ani în războiul împotriva metehnelor româneşti!
Aura Ion ar fi putut să joace cu brio în rolul principal al unui mare film de dragoste. Nu i-a fost distribuit deşi l-ar fi meritat. Fotografiile publicate după accident ne arată un chip feminin de o expresivitate ieşită din comun. Ochi mari, adânci şi o privire bună şi luminoasă dau feţei sale un aer de actriţă hiper-talentată. Dacă aş fi găsit imaginea ei într-o carte despre Hollywood, aş fi privit-o îndelung. Parcă s-ar fi pregătit să joace rolul principal în nenumărate secvenţe despre durerile altora, dar şi într-un film de război în care românii cad la datorie. N-a apucat decât un modest rang de sublocotenent. Se pregătea să devină chirurg. N-a mai avut timp. Ghinionul şi netoţii din tot felul de locuri şi-au dat mâna ca nu cumva Aurelia Ion să le scape.
Aura Ion a plecat dintre noi în respectul necondiţionat a milioane de români. Cei care cred în aceleaşi valori ca şi studenta condusă joi pe ultimul drum şi-au dat mâna care pe unde şi în felurite chipuri. În pieţe, la instersecţii, în facultăţi, la cimitir, pe reţelele de socializare, în tot felul de locuri din ţară. Generaţia lor a pierdut un combatant, dar a câştigat un simbol. În memoria ei şi în numele valorilor morale pe care le-a reprezentat, toţi cei care respectă şi au nevoie de respect s-ar putea strânge la un loc. Ar deveni o forţă teribilă. Adică salvarea noastră ca ţară şi ca naţiune
În câteva zile, locotenenta de la medicină a devenit lumina cea rară într-o mare de neîncredere. Peste noapte, Aura s-a arătat ca o aură luminoasă adăugată la viitorul României.
