„Astfel se stinse în cel a de al optulea lustru de viaţă, cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodată, poate, pamîntul românesc. Ape vor seca în albie, si peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, si cîte o stea va vesteji pe ceruri, în depărtări, pînă cînd acest pamînt să-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
George Călinescu
Momentul Eminescu pe care directorul Bibliotecii Judeţene, Adrian Alui Gheorghe, l-a prezidat, ieri, a fost, poate, unul dintre cele mai frumoase din ultimii ani, din judeţul Neamţ. Despre el, am mai scris.
Astăzi, 15 ianuarie, vă rugăm să citiţi această poezie a celui mai mare om care a călcat „vreodată, pămîntul românesc”. Şi acest vers: „Iar timpul creşte-n urma mea. Mă-ntunec”.
Mai mult decît atît, nu mai poate fi spus.
Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri,
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nțelese, pline de-nțelesuri –
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
O, ceas al tainei, asfințit de sară.
Să smulg un sunet din trecutul vieții,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;
Pierdut e totu-n zarea tinereții
Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!
