EXERCIŢIU DE SINCERITATE FĂCUT DE UN DEPUTAT AFLAT LA PUTERE: SPERANŢE DEŞARTE PENTRU ÎNVĂŢĂMÎNT. „CE FACE ROMÂNIA PENTRU ÎNVĂŢĂMÎNT? APROAPE NIMIC!”

Ioan Munteanu a făcut în Parlament o radiografie a învăţămîntului românesc, una cu atît mai tristă cu cît parlamentarul se află la putere şi recunoaşte că această putere nu poate rezolva – nici măcar pe aproape problemele învăţămîntului românesc. Cum Munteanu nu prea a cunoscut, cel puţin în ultimii ani, ordinul de a nu vorbi în front, uneori riscînd chiar excluderea din partidul politic din care făcea parte, declaraţia politică făcută în Plenul Parlamentului este una care merită citită.

 „Începe şcoala”

Mai sunt doar câteva zile până la începerea şcolii şi febra pregătirilor a pus stăpânire pe toate casele în care sunt elevi. Părinţi, bunici, copii, cu toţii îşi fac planuri şi trăiesc cu speranţa unui an mai bun. Din păcate, speranţe deşarte, dacă ţinem seama că lipsurile care se întrevăd acum, în 2013, sunt cele din anii anteriori, adică: lipsa autorizaţiilor de funcţionare, lipsa apei potabile şi a canalizării din şcoli, spaţii de învăţare nereparate şi neigienizate, lipsa împrejmuirilor, lipsa combustibilului pentru încălzire, mai exact toate acele lipsuri generate de insuficienţa fondurilor. Dar lucrul cel mai grav, cu urmări dezastruoase pentru procesul instructiv-educativ, este lipsa cadrelor didactice calificate. Încadrarea şcolilor cu suplinitori necalificaţi atrage după sine creşterea numărului de elevi cu o pregătire slabă, incapabili să facă faţă examenelor.

Toată lumea cunoaşte aceste necazuri cu care se confruntă şcolile, cu toţii avem soluţii, dar asta doar în timpul campaniilor electorale. Dacă întrebi pe oricare politician, fie el de la nivel judeţean sau naţional, care sunt priorităţile unui guvern, răspunsul va fi unul singur: educaţia şi sănătatea. Şi totuşi, acestea rămân cele mai vitregite dintre toate domeniile. Atâta vreme cât niciodată în aceşti ultimi 24 de ani nu s-a ajuns la cele şase procente din PIB promise învăţământului, este imposibil să vorbeşti despre bază materială corespunzătoare, despre gratuitatea învăţământului, despre atragerea elevilor la şcoală, despre salarii decente acordate cadrelor didactice. Este mult mai lesne să vorbeşti despre abandonul şcolar îngrijorător (aproximativ 18% dintre elevi), absenteism, şcoli lipsite de condiţii igienice şi materiale elementare, profesori demotivaţi şi elevi căzuţi la bacalaureat în proporţie de 80%.

Ce face România pentru învăţământ? Exact ceea ce arată rezultatele la examene, adică aproape nimic. Ce pretenţii ar trebui să avem de la elevi şi de la oamenii şcolii? Cele care rezultă din investiţiile materiale şi umane făcute în domeniu. Ce performanţe poţi pretinde de la elevii unei şcoli în care sunt încadraţi suplinitori cu note de 2 şi 3 la examenele de titularizare?

Nu-i deloc de mirare faptul că în astfel de şcoli se înregistrează situaţii în care profesorii sunt agresaţi de către elevi şi în care actele de violenţă sunt destul de frecvente. Nimic nu mai aminteşte de dascălul respectat de altădată, prin faţa căruia elevul nici nu îndrăznea să treacă.

Rezultatele unui sondaj efectuat în şcoli din Norvegia sunt în măsură să ne uimească: un sfert dintre elevii chestionaţi asupra viitoarei meserii au răspuns că vor să devină profesori. În această ţară profesorii se bucură de un statut special şi de respectul cuvenit din partea statului. Ca să nu mai vorbim de salariul care contribuie, şi el, la asigurarea statutului de om respectabil: aproximativ 2000 de euro pe lună, faţă de cei 200-300 primiţi de colegul lor din România. Acolo şcoala e şcoală, adaptată la nevoile şi aptitudinile fiecărui copil, sistemul de învăţământ este unul dintre cele mai performante din lume, iar rezultatele sunt de-a dreptul impresionante. Şi asta chiar dacă nu se dau teme şi nu se fac evaluări decât spre vârsta adolescenţei (primul test adevărat se dă la 16 ani, spre deosebire de România unde la clasa I se dau deja teste de nivel local şi naţional).

Vă promit că viitoarea mea intervenţie va fi despre modelul norvegian de educaţie, bazat pe o reformă educaţională implementată acum 40 de ani, dar aplicată în mod serios şi consecvent. Până atunci, însă, permiteţi-mi să adresez celor care încep un nou an şcolar – elevi, părinţi, cadre didactice, autorităţi locale, sănătate, putere de muncă şi cât mai multe satisfacţii în această activitate care nu-i deloc uşoară!