UN OM: CĂTĂLIN STUPCANU
de Viorel Tudose
Nu era deloc iubit de proşti: îl credeau prea închis şi arogant, ascuns de lumea zgomotoasă şi străină sub
ochelarii lui cu rame groase şi multe dioptrii. Nu se dădea cu oricine. Privea şi evalua. Acasă, mai ales
acasă, citea mult, foarte mult, şi nu orice. Avea o bibliotecă de invidiat, cu multe cărţi rare, procurate cu
mare efort. Era un intelectual adevărat, poate cel mai valoros pe care l-am cunoscut, era un spirit tînăr şi
viu, cu idei, cu judecăţi de valoare, originale, care treceau, de obicei, de ceea ce ştia toată lumea.
Te lua cu sine, îl aveai prieten abia după ce te cîntărea în toate felurile. Şi, mai ales, la asta ţinea cel mai mult – după ce se convingea că eşti un om de caracter. Zicea despre unul sau altul „o fi el isteţ, că este,
dar ca om e lipsit total de caracter. Te poate trăda oricînd!”.
Tu îl ascultai, înţelegeai, şi, în fine, carapacea aceea de gheaţă, pe care numai proştii o vedeau, se topea
şi tot ce aşteptai de la lume, vedeai în acest om adevărat, profund şi tandru.
A fost o mare bucurie şi o mare onoare pentru mine, să mă socotească prietenul lui.
Din păcate, a plecat pe neaşteptate, a căzut pe muntele sfînt, Ceahlăul, cu ochii spre cer. Acolo privise
dintotdeauna.
(februarie 2013)
