Interviu cu pictorul Vasile Doru Ulian
– E de presupus că locul tău de baştină, copilăria ta şi-au pus amprenta pe ceea ce urma să devii, în creaţia ta. În ce fel?
– Cred că în alegerea unui drum în viaţă, un om depinde de nişte factori conjuncturali precum copilăria cu locurile natale, mediul familial şi social, educaţie şi instrucţie, modele umane preferate etc. Cu o copilărie trăită din plin, zburdînd liber pe coclaurii Vaşcăului, bucurîndu-mă uimit de spectacolul copleşitor al naturii şi al lumii, în plină descoprire, nu-i de mirare că latura sensibilă a firii mele şi o înclinaţie nativă spre contemplare, să se constituie în timp ca bază a devenirii mele ca pictor al naturii, cu precădere.
– Cînd şi cum ţi-ai descoperit vocaţia?
– Liceul a fost locul unde au prins contur intenţiile viitoare, mai ales datorită regretatului meu profesor, pictorul Popa Octavian, mentorul şi „vinovatul” orientării mele spre arte. Faptele s-au derulat în timp, şi, păşind pe acest teren mişcător al artei, poate că, în sinea mea, îmi doream o oarecare recunoaştere a valorii lucrurilor făcute şi o evoluţie firească, în timp, spre împlinire.
– Un om alege arta, se intruieşte în artă, pentru a deveni un artist împlinit. Cel mai bun, dacă se poate. Tu te socoteşti împlinit?
– Nu m-am împlinit ca artist, dacă te gîndeşti că fiecare nouă lucrare este un alt pas spre împlinire şi cît trăieşti tot faci paşi pictînd alte tablouri, concluzia este una. Despre cît de bun poţi fi în domeniul ăsta, nu socot că am un răspuns potrivit. Nici despre cum se poate face o ierarhizare obiectivă, cu atît mai mult cu cît, în domeniul artei, cam totul este pus sub semnul subiectivismului.
– Cît contează talentul şi cum se cultivă?
– Putem considera talentul ca un dat personal, imuabil, drept termen şi criteriu uzual de apreciere a unui artist; originalitatea ce presupune o viziune şi transpunere inedite, folosirea de materiale şi tehnici de lucru noi, putem pune în cîntar şi anvergura investigaţiilor artistice, profunzimea demersurilor, claritatea, spontaneitatea, uşurinţa exprimării artistice; forţa spirituală şi fiorul admiraţiei ce sunt transmise privitorului de către operă. Contează părerea şi numărul admiratorilor, a cronicilor şi criticilor de artă, a frecvenţei apariţiilor pe simeze şi a locurilor unde expune pictorul. Singurul loc sigur pe scara valorilor în artă, este locul Geniului, omul blagoslovit cu Har de către Pronie.
– Aşa cred şi eu. Dar dacă nu eşti genial? Se poate, totuşi, trăi din artă?
– Ziaristul a întrebat, el să-şi răspundă dacă un neîmplinit, un-ne-cel-mai-bun, ne-geniu, ne-naţional, ne-universal, poate trăi din artă, poate fi bogat. Unii trăiesc, alţii trăiesc de la foarte bine în sus, iar alţii au nevoie de sursă de bază sigură, de salariat.
– Ştiu că, la origine, eşti profesor. Ai „dat” vreun talent deosebit din discipolii tăi, şcolarii?
– Asta am fost, salariat în învăţămînt! Că veni vorba de profesorat; ce poţi face într-o oră săptămînală, la o clasă cu peste 30 de elevi, fără să ai o sală specială spaţioasă, utilată corespunzător, numai pentru orele de desen?! Multe şi nimic! Singurele ore la care ceream rigoare erau cele de construcţii geometrice, ca bază pentru desenul tehnic de mai apoi, dar necesare şi la unele compuneri decorative pe bază de figuri geometrice. De aceea, în „generală” nu poţi avea discipoli, dar poţi să orientezi spre un liceu de artă pe unii elevi. Neavînd un merit direct (nu-mi amintesc activităţile de la generală), pomenesc numele lui Ciprian Istrate ca pictor, cu o propunere interesantă de a coborî „sfinţii de frescă” pe şevalet. Se va vorbi despre el! Pot „bifa”, însă, o absolventă deDecorativă de la Cluj, fostă elevă la numărul 3, pe care am încurajat-o în dezvoltarea unui vădit talent spre decorativ, urmînd Liceul de Artă, şi apoi, Academia. Nu am mai întîlnit-o! Aşa, doar dacă eşti profesor la un liceu de profil, ai şanse să-ţi faci discipoli.
– De ce alegi, în picturile tale, mai ales elemente şi frumuseţi din natură, şi nu, explicit, oameni? Nu-ţi plac oamenii, portretul?
– Ziaristul din tine, curios din calea-afară, vrea să ştie ce am cu oamenii, de n-au loc pe pînzele mele, ci numai vegetalele şi bolovanii…Zisei la început, că după ce am înţărcat, am dat iama prin ţarinile cu holde, prin pădurile, dealurile şi stîncile munţilor, am zburdat, am hălăduit îmbibîndu-mă cu natură în locuri uitate de lume sau cu o lume care astă, nu mai există. În peisaj, dialoghezi doar cu ecoul, încolo, monologhezi! Eşti lăsat în gîndurile tale, cu subiectul care te emoţionează pe moment, eşti liber să te mişti în linişte, fără să depinzi de altcineva, cîtă vreme, ca să facu un portret, un nud să zicem, ai nevoie de un spaţiu, depinzi de model, trebuie să dialoghezi, să asculţi poveşti care nu te privesc, să respecţi un program. E o situaţie mai incomodă pentru un introvertit. Dar nu duce lumea lipsă de portretişti în Piatra Neamţ, şi nici de artişti plastici.
– Ce părere ai despre pictorii din Neamţ? Cu ani în urmă, viaţa plastică a Neamţului avea, parcă, un spirit mai viu, mai tînăr, mai competitiv. S-au mai păstrat aceste însuşiri?
– Am înţeles că în comunitatea lor sînt peste 40 de membri, în majoritate tineri, ceea ce creează o emulaţie firească. Probabil că diferenţa între ce a fost în anii mei de debut – prin 1968 – cînd eram puţini, aveam Galeria Turn, care era spaţioasă, apoi Casa Cărţii, de categorie superioară (unde erau expoziţii permanente, unele de excepţie – Horia Bernea, Ilie Boca, Paul Neagu, filialele de la Cluj, Bistriţa, bacău şi altele…)spuneam că diferenţa este dată şi de lipsa unei galerii adevărate, de faptul că tinerii au posibilitatea de a expune în străinătate fără probleme, şi o fac des. În ţară fiind multe galerii, deci există o foială benefică, şi nu numai la noi.
– Numeşte-mi, te rog, cîteva nume de valoare din Neamţ…
– Cum am mai spus, o ierarhizare, este hazardată, cu atît mai mult venită din partea mea, care nici măcar nu sunt participant la manifestările de grup,sau chiar personale.
– Dar valori naţionale actuale, poţi numi?
– Tot despre ierarhizare este vorba şi în a numi mari pictori români. Rămîn clasicii, apoi Ţuculescu, uitat pe nedrept, care are opere remarcabile! Totuşi, pentru mine rămîne Horia Nernea, cel mai valoros pictor al sfîrşitului de secol XX şi începutul lui XXI.
– Ce arta plastică acum, că mereu caută altceva, mai nou?
– Exemplul de nou în pictură, poate fi punct de referinţă. Cît despre alte direcţii, îţi zic, ziaristule: Ia matale computerul, joacă-te cu tastele, copiază ceva „interesant”, transpune pe o pînză, semnează „V.T.”, undeva dreapta jos, şi du-o la Galerie! Una e să cauţi „noul tău” în natură, deşelîndu-te cu şevalet, pînze, scaun, şi alta-i furtişagul de inspiraţie! Tot înainte!
