26.8 C
Piatra Neamț
sâmbătă, august 13, 2022

„A căzut sub gloanţe în lacrmi şi cîntînd internaţionala”

Politică

Prefectul Adrian Niţă răspunde PNL-ului: “Voi chema în judecată semnatarii acestui comunicat!”

Urmare a comunicatului de presă emis de către conducerea PNL Neamț in legătură cu lucrările care se desfășoară pentru înlocuirea rosturilor de...

Comunicat de Presă USR Neamţ

USR Neamț, prin președintele Iulian Bulai, a solicitat, astăzi, prim-ministrului României, Nicolae Ciucă, să urgenteze găsirea unei soluții pentru ca locuitorii comunelor...

Neamţ/Partidul Umanist Social Liberal (PUSL) şi-a inaugurat astăzi sediul. Preşedintele interimar PSD a fost la eveniment

Partidul Umanist Social Liberal organizaţia Neamţ şi-a inaugurta astăzi sediul, în clădirea SIF Moldova pe Bd. Decebal. La eveniment au participat pe lânfă...
  • Interviu cu generalul în retragere Andrei Kemenici, nemţean de-al nostru, omul, militarul, comandantul la care a fost prizonier, în ultimele lui zile de viaţă, Nicolae Ceauşescu

– Domnule general, vă rog să vă prezentaţi cititorilor noştri.
– Cu mare plăcere; cu atît mai mult cu cît şi eu sînt nemţean. Sînt generalul în retragere Andrei Kemenici, pe atunci colonel şi în al 31-lea an al carierei de ofiţer în U.M. 0, din 1975 comandant al acesteia iar din 1986 şi comandantul garnizoanei militare din Tîrgovişte.

Generalul Andrei Kemenici
Generalul Andrei Kemenici

– Domnule general, ştiaţi cumva, prin surse speciale, că Ceauşescu va ajunge în zona Tîrgovişte?  Aţi comunicat asta şi echipei dumneavoastră din subordine? Adică oamenilor mai apropiaţi, de încredere?
– Nu, nu ştiam dinainte. După abandonarea lor, a ambilor Ceauşeşti de către Vasile Maluţan, pilotul elicopterului, în toată deplasarea din zona Titu, pînă în Tîrgovişte, aveam informaţii prin TV sau prin telefoane directe care îmi spuneau că trecuseră prin anumite locuri (comuna Văcăreşti, Oţelăria din Tîrgovişte, Centrul de Protecţie a Plantelor etc). Împreună cu locţiitorii mei cei mai apropiaţi căutam răspuns la o întrebare esenţială: unde s-ar putea deplasa (ascunde)? Cu atît mai mult cu cît informaţiile pe care le primeam veneau cu o întîrziere de circa 15-20 de minute.

– Domnule general, care a fost statutul lui Ceauşescu în unitatea militară de la Tîrgovişte?
– Cînd am trimis subunităţi pentru a-l reţine, şi asta a fost pe 22 decembrie 1989, orele 14.20, conştientizasem deja, că, dacă-l prind, aşa cum ordonase comandantul meu, generalul Gheorghe Voinea, care era comandantul Armatei I, Ceauşescu va fi prizonierul meu.

– Atît? Doar prizonier? Asta era misiunea? Ştiţi bine că toată ţara cerea, pur şi simplu, capul lui Ceauşescu.
– Ştiu foarte bine; toţi ştiam. Dar eu l-am preluat pe Nicolae Ceauşescu de la Ministerul de Interne şi l-am dus în unitate, nu ca pe un criminal. Practic, concret, eu nu aveam nici o dovadă în acest sens şi nu eu eram cel care trebuia să-l judece. Eu nu avem nimic scris şi nimeni nu-mi spusese să-l prind şi să-l tratez ca pe un infractor. Televiziunea spunea ce spunea, treaba ei, dar pentru mine contau doar ordinele şefilor mei. Vin acum, unul sau altul şi-mi reproşează că la prima mea întîlnire cu Nicolae Ceauşescu, m-am adresat cu „să trăiţi tovarăşe comandant suprem”! Păi cum s-ar fi aşteptat ăştia să mă fi adresat? Cu… „drepţi măi ticălosule?!” Ce-aş fi cîştigat, ce aş fi rezolvat? Eram, cum s-ar spune, gazda lui iar el îmi era oaspete, nu? A, că nu eram eu – dar ce, numai eu?- de acord cu politica lui imbecilă, că mă săturasem, ne săturaserăm toată ţara să-l tot vedem şi să-l auzim bîlbîindu-se? Da, de acord. Dar de aici pînă la a-i arunca în faţă lăturile injuriei… Interesul meu era să-l ţin în unitate, să-l apăr de furia mulţimilor dezlănţuite şi să-l predau viu şi nevătămat. Cum să-i zic eu, aşa, direct, „măi criminalule”…, „măi, dictatorule”? Sigur că azi e simplu să faci pe viteazul, să spui aşa şi pe dincolo, că Partidul Comunist se dezintegrase, că Direcţia a V-a trădase, că Securitatea îl abandonase etc, etc. Dar atunci? Ştiam eu atunci aşa ceva? Îmi puteam eu, atunci, imagina asta? Încă ne mai unea spaima iar suspiciunea era colosală, pe un fond de confuzie generală.

– De unde atîta forţă şi luciditate la dumneavoastră în acele zile  cu ape ale mulţimii scăpate de sub zăgaz?
– Am acţionat instinctiv, inconştient aproape. Dintr-un anume fler, dintr-un instinct de conservare sau poate dintr-un simţ al adevărului şi dreptăţii. Era, în fond, o problemă de educaţie, de respect pentru ţară şi pentru istorie. Sigur, atunci Ceauşescu era satanizat de toată lumea, era considerat aproape în unanimitate un criminal, iar eu, apărîndu-l, deveneam, automat, în faţa mulţimii, un trădător…Dar, v-am spus, faţă în faţă cu subiectul revoltei naţionale, eu nu puteam, nu că n-aş fi vrut, dar nu puteam să reacţionez ca un om din mulţime. Pentru mine, în acele momente, Ceauşescu era o parte din istorie, asupra căreia eu nu aveam nici un drept de decizie. Iar o relicvă a istoriei, fie ea document sau persoană, nu se distruge, ci se apără. În arhivele secrete, în puşcării, dar se apără, se păstrează. În acest fel îl priveam eu atunci pe Ceauşescu iar asta îmi dădea şi puterea să rezist.

– Spuneţi-mi, cum se purta Ceauşescu acolo, cum se manifesta?
– Eu am cunoscut atunci un ceauşescu obsedat de trădare: vedea în fiecare un trădător. „Mă, să nu-l ascultaţi pe Guşă. Guşă, împreună cu Milea, au trădat!”. Ori de cîte ori vorbea despre Guşă, îl asocia cu Milea. „Ăştia doi au fost şi sînt în slujba intereselor străine. Mă, să nu aveţi încredere în nimeni, decît în Stănculescu! Acum el este ministrul vostru, numit de mine. El ştie ce are de făcut pentru a salva ţara!”.

– Şi nu se înşela cu Stănculescu?
– Sigur că se înşela. Iată ce mărturiseşte unul din militarii mei, care îl păzeau: „După o perioadă de acalmie, el mi s-a adresat iarăşi: cine conduce Armata? Generalul Militaru, spun eu”. „Cine, păi ăsta e agent KGB, e omul ruşilor, zice Ceauşescu, eu îl numisem pe Stănculescu…l-au terminat, săracul, l-au dat jos ăştia, trădătorii”…Că se înşela amarnic cu Stănculescu, reiese şi din ce mi-a mărturisit un alt militar de-al meu, despre reacţia lui Ceauşescu la aflarea veştii că în unitate a sosit chiar generalul în discuţie: „Eram în interiorul T.A.B.-ului, mă uitam pe unul din vizoare. Pe celălalt privea Nicolae Ceauşescu. Ea, Elena Ceauşescu l-a întrebat precipitată: „Cine e, cine a venit? El, deodată luminat, eliberat parcă de orice gînd rău, zice: stai liniştită…, fii liniştită, a venit Stănculescu”. Dar, ştim cu toţii acum de ce aterizase Stănculescu la Tîrgovişte: ca să-l lichideze pe Ceauşescu. Or, el credea că generalul venise să-l salveze.

– De fapt, care era regimul lor de viaţă acolo?
– Era ca şi a celorlalţi militari din unitate. Dormeau pe paturi de fier, mîncau ce mîncam cu toţii. Odată, pe 23 decembrie mi se pare, mă cheamă şi-mi spune: „Măi, tovarăşe, împreunută-mi nişte bani. Vreau o cămaşă curată şi nişte pijamale. Nu mai pot, nu mai rezist, sînt nespălat de atîta timp. Vreau schimburi, astea sînt murdare, dă-mi o lenjerie curată, de corp…”. Şi-mi arată, scîrbit, manşetele şi gulerul cămăşii, soioase, transpirate. I-am spus că n-am de unde să cumpăr, că magazinele sînt închise, că se trage. Aceste mici servicii, pe care, cu puţin efort, eu puteam totuşi, să le ofer, sînt şi acum, unele din regretele mele. În plus, aş fi putut să-i asigur un radio şi un televizor, să vadă şi el ce se întîmplă în ţară, ce întorsătură luaseră evenimentele, pentru că ele credea că poporul e de partea lui, iar noi nu-i spuneam adevărul, îl minţeam. Şi mai regret ceva: că nu i-am dat lapte. Aveam în unitate 11 vaci cu 10 litri de lapte pe zi, fiecare. Să-i fi dat şi lui cîte o cană de lapte proaspăt. Să-i fi dat săpun, un prosop…

– Domnule general, dar în unitate nu aţi simţit, sau chiar văzut că ar exista încercări de a-l elibera pe Ceauşescu?
– Nu, nu erau astfel de încercări. În primul rînd, pentru că păzeam cu stricteţe secretul prezenţei lor acolo. Din cei peste 1200 de subordonaţi din cazarmă, cei care ştiau erau sub 10 persoane.

– Nu presimţeau ce urmează, ce li se va întîmpla?
– Erau speriaţi şi solicitau într-una să meargă la TV sau la uzinele IMG pentru a le spune muncitorilor că ţara este în pericol de a pierde „cuceririle socialismului”. Înceracu să-i convingă, în acest scop şi pe cei care asigurau paza lor nemijlocită (lt. Maj. Stoica Iulian şi cpt. Boboc Ion), care au declarat, ulterior că li s-au promis grade de general, funcţii importante şi sume enorme de dolari.

– Bineînţeles că aţi asistat la execuţie…
– Da, am asistat. La ieşirea din comandament, unde a avut loc procesul şi s-a dat sentinţa, Nicolae Ceauşescu, în faţă, legat de mîini, flancat de doi paraşutişti, iar în spate, la circa 1 metru, tot astfel, era condusă, legată şi ea de mîini, Elena Ceauşescu. Eu eram lîngă Stănculescu şi, cînd a dat cu ochii de general, Nicolae Ceauşescu l-a săgetat cu privirea şi a spus „Încă o trădare naţională”. Uimitor pentru mine a fost intonarea de către Ceauşescu, înaintea ajungerii la zid, a „Internaţionalei”, cîntec interzis de el însuşi, care nu se mai auzise în România ultimilor 10 ani, un cîntec al tinereţii lui, opus internaţionalismului, care l-a dus în faţa plutonului de execuţie. A căzut sub gloanţe, în lacrimi, cîntănd „Internaţionala”.

– Militarii care au tras în ei, pe unde sînt acum?
– Nu ştiu. Nu aparţineau de cazarma unde eram eu comandant. Nici înainte, nici după, nu am avut legătură cu ei, fiind din trupele de paraşutişti aduşi de generalul Stănculescu. Au plecat după cum au venit, cu cele 5 elicoptere.

– Dumneavoastră aveţi vreo pază specială? Sau nu vă temeţi de nimic?
– Nu, nici vorbă! Şi nu am pentru că eu îndeplinit cea mai corectă dorinţă a poporului român – „Pentru sîngele vărsat, ceauşescu judecat!”. Cum a fost judecat şi, mai ales, cum au fost executaţi, nu a mai depins de mine. Dacă nu făceam ce am făcut, – adică arestarea dictatorilor -, nu era exclus să se întîmple şi la noi  ce s-a întîmplat ulterior în Iugoslavia, Irak, Egipt sau Siria. Numai că s-a văzut şi se vede, lumea întreagă, popoarele, nu mai vor dictatori, ci optează pentru democraţie şi libertate.

– Ştiu că aţi fost ales „Cetăţean de onoare” al oraşului Bicaz. Oraşul dumneavoastră de suflet. Ce vă mai leagă acum de Bicaz, de Neamţ, de nemţeni?
– Nimeni nu-şi iubeste mai mult decît locul unde s-a născut. Cînd aud de Bicaz sau de neamţ, îmi tresare inima. Acolo sînt copilăria şi adolescenţa, perioadele cele mai frumoase din viaţa mea.

– Domnule general, vă mulţumesc!

Mai multe articole

Spațiu publicitar

Ultimele noutăți

Neamţ/Peste 200 de poliţişti şi jandarmi, pe teren în cele trei zile de sărbătoare

Pentru ca evenimentele anunțate în spațiul public pentru acest sfârșit de săptămână să se desfășoare în condiții de siguranță pentru participanți, peste...

Carabelea anunţă construirea unui pod nou la Căprioara, exact lângă cel deja existent

Podul de pe peste râul Bistriţa -zona Căprioara - va fi reabilitat, dar nu pentru circulaţia autoturismelor, anunţă primarul de Piatra Neamţ,...

O şoferiţă a fost rănită în urma unui accident la Horia

În această după amiază, în jurul orei 15:50, a avut loc un accident rutier în comuna Horia. La locul solicitării s-au deplasat un...

Material lemnos transportat ilegal, confiscat de polițiștii din Roman

La data de 11 august a.c., polițiștii din cadrul Poliției municipiului Roman au acționat, în municipiul Roman, pentru prevenirea contravențiilor și infracțiunilor...

Mandat de executare a pedepsei închisorii, pus în aplicare de polițiști

La data de 11 august a.c., polițiștii din cadrul Secției de Poliție Rurală Săbăoani au pus în aplicare un mandat de executare...