Peste câţiva ani o să-mi amintesc. Sper ca atunci să nu mai fiu în România! Peste câţiva ani o să-mi amintesc. Sper ca atunci să nu mai fiu în România!
Sigur, o să-mi amintesc cu al dracu de mare emoţie cum în plină de epidemie de o boală mortală guvernul mi-a pus imnul şi... Peste câţiva ani o să-mi amintesc. Sper ca atunci să nu mai fiu în România!

Sigur, o să-mi amintesc cu al dracu de mare emoţie cum în plină de epidemie de o boală mortală guvernul mi-a pus imnul şi cât de frumos suna în capul nostru direct din difuzoarele maşinilor de Poliţie şi Jandarmierie „Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte…”. Cel de moarte, daaa…!

Şi cum am văzut eu armata pe străzi, militari români cu puşca în mâini, oameni serioşi care execută un ordin inutil şi cum virusul insubordonat are dureri în … să mă scuzaţi(!) de puşca soldatului! 

O să-mi amintesc, dacă nu cu emoţie, cu groază, ba chiar o să stăm la poveşti spunându-ne cum a fost la noi pe când cu coronavirusul ăla, că oamenii din spitale nu aveau echipamente de protecţie şi ţipau pe reţele de socializare că mor ei, mor pacienţii, le mai mor şi familiile dacă merg acasă, că Guvernul  – de oricare ar fi fost ăla – s-a ocupat până când e explodat buboiul, de alegeri anticipate. 

O să-mi amintesc de medici şi de asistenţi, puşi în linia întâi cu mâinile goale, cei mai mulţi la fel de neputincioşi în faţa bolii ca pacienţii, şi îmi spun că poate realizează unii dintre ei că şpaga nu mai ajută la nimic. Că nici nu mai ştii când îţi venea să îi înjuri, aşa de mult îţi vine acum să-i pupi! 

Daaa, să nu uit să-mi amintesc de raportările oficiale, scumpele, dragele de ele, că nici n-ai voie să spui dacă sunt sau nu adevărate, ştie o ţară că nu sunt, mi-e şi ruşine ca ziarist să tot public 17 pacienţi confirmaţi în tot Neamţul de o lună de zile. Ptiu drace, dar dacă zice ordonanţa, să trăiţi! 

O să-mi amintesc de un prieten bun, care în alţi ani, la o altă moarte, m-a întrebat „cu ce să te ajut, că ai rămas singură?” şi că s-a dus dincolo foarte repede, râzând de el şi de boală.

Şi cel mai mult o să-mi amintesc de cât de mari erau amenzile şi cât de inexistente testele pentru depistarea bolii, de câtă cruntă, amară şi fatală birocraţie întâmpină bolnavii, suspecţii. Şi personalul medical pus în faţa unei metodologii care  trimite mulţi, prea mulţi oameni, direct în somnul cel de moarte, noroc cu imnul. 

O să-mi amintesc de această Românie visceral bolnavă, căreia numai Dumnezeu i-a mai rămas drept salvare. O să-mi amintesc şi că aveam speranţa că poate va fi bine, că în jurul nostru s-au mişcat câţiva oameni, că unii mai au capul pe umeri. Că aveam speranţa normală ca ambulanţierii, medicii, asistenţii, infirmierii, toţi cei din linia întâi să fie echipaţi. Că am îndrăznit să cred că nimeni nu poate fi atât de nebun să trimită în prima linie soldaţi fără arme! Aveam această speranţă şi o altă realitate în faţă deprimantă, de neînţeles, fără logică, fără gând. 

Sper doar să-mi amintesc toate acestea, în altă ţară! În a mea, nici iminenţa morţii nu a mişcat nimic fundamental!
Doamne ajută! 

 

Viaţa Nemţeană