Am cancer: Doctore, învață-mă să trăiesc! Sau să mor! Am cancer: Doctore, învață-mă să trăiesc! Sau să mor!
* Doctor MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare În urmă cu câțiva ani, m-a contactat o doamnă din Israel, pe care... Am cancer: Doctore, învață-mă să trăiesc! Sau să mor!

* Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare

În urmă cu câțiva ani, m-a contactat o doamnă din Israel, pe care o știam din studenție, eram colegi la Facultatea de Psihologie și Sociologie. M-a bucurat enorm să o regăsesc, să discutăm din nou, chiar dacă doar pe internet în primă fază. Apoi în vizitele mele în Israel, ne-am revăzut și am depănat amintiri din facultate, cum învățam împreună, ne-am amintit de toată perioada de studenție pe care eu o consider cea mai frumoasă din viața.

Acum doi ani mi-a spus că are o veste proastă pentru mine. S-a îmbolnăvise de cancer la plămân cu metastaze la oase, la ficat, și este în faza cea mai gravă, faza a IV-a. Totul s-a întâmplat brusc. După ieșirea la pensie ca psiholog școlar, a început să tușească, o tuse neobișnuită. După ce copiii săi au convins-o, s-a dus la medic unde a descoperit că are cancer. A intrat într-un grup de suport, cu care Spitalul universitar făcea experimente și i-a oferit tratament biologic. De doi ani de zile am hotărât să fac cu ea psihoterapie prin skype, o dată până la de două ori pe săptămână, fără să-i cer nici un ban.

Am decis să împart cu cititorii mei (o mare parte dintre ei sunt foștii și actualii mei pacienți) impresiile, sentimentele, gândurile, tot ce ține de relația psihoterapeut-bolnav de cancer.

Cancerul este una din bolile care alternează la titlu de cauză principală a mortalității cu bolile de inimă. Misterul și percepția bolii de cancer sunt mult mai dure și încă necunoscute psihicului uman. Astfel, boala duce la mari probleme psihologice. Astăzi, există un curent special care se ocupă de tratarea psihologică a persoanelor bolnave de cancer și care se  numește psiho-oncologie. Când o persoană primește un astfel de diagnostic, ea trebuie să țină cont că trebuie să lupte împotriva bolii și simptomelor ei. Durerile și suferințele și toate sentimentele care se leagă de această boală, au legătură cu personalitatea lui, de aceea trebuie să țină cont de ele. Trebuie să țină cont de efectele secundare provenite de la tratament, după caz chimioterapie, radiologie etc. Boala îi obligă pe bolnavii de cancer să mediteze asupra existenței lor: de azi înainte nu mai suntem nemuritori, moartea nu e abstractă – cine știe când?- timpul este nelimitat și trebuie să facem tot efortul pentru a trece peste această situație. Bineînțeles că dispoziția psihică, încrederea de sine pot fi schimbate cu cât se confruntă mai mult cu boala. Pot să apară mari temeri despre viitor, sentimentul de disperare, și o teamă excesivă de moarte. Ordinea de zi pentru cine are această boală, de multe ori, este dată peste cap. Totul se schimbă într-un mod radical, aproape intempestiv. Obișnuințele vechi, pasiunile, lasă loc vizitelor frecvente la spital, la doctor, în încercarea de a trata boala. Așa că această boală de cancer nu este numai fiziologică, astăzi, este clar, și o boală psihologică.

Interesant este faptul că în ultimii ani, tratamentul cancerului a contribuit foarte serios în știința medicinei, în alte direcții, în așa fel că dacă înainte cu douăzeci de ani un bolnav de cancer primea aproape același tratament ca un alt bolnav de cancer( nu erau diferențe mari între ele, cu toate că existau diferențe între evoluția bolii de la un pacient la altul, nemaivorbind de personalitatea fiecărui bolnav în parte), astăzi, tratamentul este pe linie individuală. Asta înseamnă că fiecare bolnav de cancer are persoanlitatea lui, istoria lui, reacțiile lui la tratament, comportamentul și suportul familial aparte. Așa că și deciziile  – dacă medicul să-i spună adevărul întreg pacientului, de exemplu -, sunt legate de individualitatea pacientului și nu este o decizie comună, de ansamblu pentru toți bolnavii.

Astăzi, nevoia pacientului se pune pe primul loc și se încearcă adaptarea tratamentului la nevoile psihice și fizice a bolnavului.

În mod sigur, când un om primește vestea că e bolnav de cancer, boala lui este pe primul loc. Și, într-adevăr, există câteva faze în evoluția bolii.

Prima fază este diagnosticarea. 2. Cererea celei de a doua opinii. 3. Faza de deprimare și introspecție sau faza de proiecție. 4. Faza tratamentului, pregătirea pentru operații sau radiologie, chimioterapie ș.a.

În toate aceste faze, pacientul își pierde încrederea, nu poate fi sigur dacă o să facă operație sau dacă o face, dacă va avea succes și cât o să țină acest succes, dacă va recidiva etc. Totuși, există un alt curent care vorbește despre diagnosticarea cu boala cancerului, care poate fi un factor determinant  puternic, pentru rezolvarea altor aspecte din viața pacientului, care până astăzi nu s-au rezolvat sau bolnavul nu a avut curajul să intre în ele ori nu a făcut-o din comoditate. Interesant este că eu, personal, cred foarte mult în cel de al doilea curent și îl folosesc des în psihoterapia mea cu oamenii bolnavi de cancer. Eu cred că această boală nu a venit la anumiți oameni fără o explicație și nu s-a așezat în anumite organe ale corpului fără se trebuiască să înțelegem de ce.

Sprijinul familiei este foarte important în vindecarea bolii. Cu cât familia este mai închegată, mai unită și dorește ca bolnavul să trăiască și dovedește acest lucru prin vizite și implicare emoțională, afectivă și gognitivă, cu atât mai mult bolnavul simte nevoia, inclusiv în subconștient, să facă eforturi să trăiască. Din păcate, în momentul când un om important din viața bolnavului nu-l mai sprijină, din diferite motive, bolnavul își pierde ultimele puteri și  cedează.

Așa a fost cazul Florinei, nume ficitiv, care venea la mine din Bacău, de trei ori pe săptămână. Medicul care a trimis-o la mine a zis că i-au rămas doar câteva săptămâni și ar fi grozav să o ajutăm să accepte destinul său tragic și să se despartă frumos de lume și de apropiații ei. Soțul ei, la început, a fost persoana care a sprijinit-o cel mai mult, o spăla, o hrănea și a avut grijă de ea. Doamna Florina avea cancer la sân, la plămân, cu metastaze la laringe și cancer la colon. Ca să scape de dureri insuportabile folosea morfina o dată la jumătate de oră. Discuțiile ei erau intime cu mine, astfel încât știa că nimeni nu are acces la informațiile pe care ea mi le spune. Se simțea liberă să-și deschidă sufletul și să povestească despre greșeala pe care a făcut-o când s-a căsătorit cu soțul ei. A făcut o confesiune puternică, evident, de nedezvăluit în acest articol; se plângea despre faptul că în ultima vreme soțul, din ce în ce mai mult, a început să nu mai ia în calcul că este bolnavă, nu-i mai aducea mâncare, să se plângă că nu mai sunt bani, până într-o zi, când chiar soțul a venit la mine și ,mi-a spus că nu mai poate suporta cheltuielile tratamentului și venirea la mine. Mai mult de 8 luni de zile am lucrat pe cont propriu, până într-o zi când el a hotărât că nici bani de benzină nu mai sunt și n-a mai adus-o la mine. După trei săptămâni de absență, am primit un telefon: doamna Florina murise.

Doi ani și jumătate am reușit să o țin în viață și să facă progrese imense cum ar fi folosirea morfinei doar o dată la 7 ore, când înainte o folosea o dată la jumătate de oră. Așa că din această poveste reiese că mulți pacienți care se vindecă parțial sau complet de cancer se datorează foarte mult și familiilor sau unui om apropiat.

Același lucru se poate spune legat de prietena mea, care, din păcate, a avut un sprijin familial cu un mare minus. Îmi amintesc cu câteva luni înainte de diagnosticarea ei cu această boală, într-o zi, m-a surprins soțul ei, cînd eram în concediu în Israel, și mi-a povestit ce viață grea duce și că n-are curajul să divorțeze de ea. Lucrul acesta mi l-a spus și ea, după ce s-a îmbolnăvit. Am apelat la ea și i-am spus că poate mai bine să încheie situația acum și să înceapă o viață nouă. Nici nu a vrut să asculte. Am crezut că dacă ea, până la îmbolnăvirea ei și-a ținut soțul și a fost partea stabilă a vieții comune, acum va spune că e rândul soțului să se implice mai mult și să o trateze, că este bolnavă.

Când este vorba de copiii ei, repeta de mai multe ori zicala potrivit căreia băieții sunt altfel decât fetele. Ea are trei băieți și pare că numai unul este implicat în boala mamei; altul locuiește în străinătate și cel de al treilea nu vine pentru că este influențat negativ de această boală. Ea îmi spunea, de mai multe ori, că băieții ei așteaptă de la ea să fie aceeași mamă puternică cum a fost înainte de boală, ceea ce, din păcate, nu mai era posibil.

Așa că, în concluziile mele, sprijinul familial, în acest caz, este aproape zero, mai ales că mi-a zis, la un moment de sinceritate că ea este convinsă că tuturor copiilor ei și soțului le-ar fi fost mai bine dacă se termina mai repede acest chin.

La începutul tratamentului psihoterapeutic pe care l-am făcut cu ea, după ce și-a revenit din șocul veștii că are cancer, a povestit ce visuri a avut când a ieșit la pensie. Mi-a spus că s-a gândit să facă lucruri pe care nu le-a putut face înainte de ieșirea la pensie, cum ar fi să călătorească mult în toată lumea, să urmeze cursuri universitare și să înceapă să simtă, încet-încet, gustul libertății (eu mi-am pus întrebarea de ce trei luni zile după pensionarea ei s-a îmbolnăvit de cancer. Nu e o întrebare nouă referitor la bolnavii de cancer, când este vorba despre faptul că mulți se îmbolnăvesc chiar după ce au ieșit la pensie. Cum putea ea să-și îndeplinească visurile și schimbările foarte grele în viața ei? Și, într-adevăr, am tras concluzia că și-a făcut visuri atât de înalte, încât era foarte greu să le realizeze din cauza familiei. Dar și din cauza faptului că și mama ei a dus o viață grea cu tatăl ei, dar niciodată nu s-au despărțit, pentru că asta era menirea ei: soțul și copiii. Când un om își face visuri și planuri irealizabile, ca să nu intre într-o fază de frustrare și dezamăgire puternice, și ca să poată trăi bine cu disonansul lui între nevoia de a făuri anumite lucruri, de a schimba și nevoia de a fi constant și a merge pe linia stabilită de valorile familiale-, în acest caz boala este o soluție fantastică, una care te ajută să rezolvi conflictul. Dacă sunt bolnav nu mai am nevoie și nu mai pot împlini visurile. Dacă eu toată viața mea am muncit cu greu și am tratat pe alții și toată familia era în spatele meu, acum a venit timpul să fiu eu bolnavă și să mă pun în spatele lor. Numai că, aici, colega mea a greșit. Nimeni din familia ei nu a acceptat să o susțină. Soțul, conștient sau nu, s-a îmbolnăvit și el și parcă i-a zis nu pot să te ajut, trebuie să continui tu să mă tratezi! Copiii, la rândul lor, nu i-au acceptat boala. Nu i-a rămas decât să se agraveze boala spre o fază determinată. Moartea.).

Când am simțit că este o problemă între boala în sine (care rămăsese stabilă pe o perioadă lungă) și agravarea suferințelor ei fizice, am încercat să facem o diferențiere între ele. Aici, am primit un refuz categoric din partea ei, că nu se poate face asta. Scoaterea bolii și tratarea durerii și suferinței ar fi putut fi de un ajutor enorm de mare, pentru că atunci, colega mea conștientiza de ce trebuie să-și pună durerea și ce prezintă în mod simbolistic această durere și suferință. Dar ea a preferat să continue să amestece durerea, suferința cu boala în sine.

Scopul tratamentului psiho-oncologic este să ne confruntăm cu toate crizele legate de boală, de situația nouă pe care boala ne-o oferă, dar are și o altă motivație: să înțelegen conflictele interioare a omului și să încercăm să le scoatem la iveală, să le exprimăm, să le acceptăm, cu mare empatie.

Din momentul când am acceptat durerea și problema, și boala se reduce. În acest caz, îi creăm bolnavului ceea ce am încercat eu să-i creez colegei mele: o speranță că există posibilitatea să te vindeci. Cu această speranță am rugat-o de mai multe ori să încerce să se gândească mai puțin în mod negativ și să-și dea ei o apreciere pentru un lucru bun pe care l-a făcut, de exemplu, când și-a propus să iasă cu însoțitorul ei în parc, i-am spus că este un lucru de apreciat. Din păcate, încercările mele nu au adus partea pozitivă, pentru că, imediat ea îmi spunea că acestea sunt tehnici de adormit copiii. Că adevărul numai ea îl cunoaște și că se apropie moartea și că într-adevăr, vrea să facă tot efortul să își scurteze suferința. La ultima ședință a noastră, mi-a povestit că a fost la un control unde doctorita i-a spus că trebuie să facă tomograf, că este ceva suspect. Eu m-am revoltat în fața acestei idei, să-i spună tot adevărul. Ea mi-a spus că îi mulțumește doctoriței pentru că nu mă minte și nu-mi aruncă praf în ochi și nu mă iluzionează așa cum faci tu.

Un psiholog bun trebuie să aibă în el instinctul de viață puternic, să insufle lucrul acesta și paciențilo lui, dar și să respecte decizia luată de pacient, atunci când s-au hotărât în mod conștient că trebuie să pună capăt vieții. Cu toată durerea și suferința, trebuie să o las pe colega să se ducă, și să-i repect această decizie. Știu că e și posibil să mă fi luptat cu ea nu doar să-mi afirm cine sunt eu și vreau să o ajut. Am făcut asta poate și pentru a nu mă simți eu abandonat când ea o să plece dintre noi. Când, la ultima ședință mi-a zis că nimeni nu știe ce durere puternică am și nu vreau să-ți doresc s-o simți, am înțeles-o, dar am crezut că poate se poate înfrunta această durere. Așa cum am făcut eu când am avut probleme de sănătate. Dar accept că sunt și altfel de persoane și fiecare are dreptul lui de la decizii de viață și de moarte și la toate câte îl privesc.

Dr. MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie
Piatra
Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter
Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214
e-mail: miron@ambra.ro
site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro

 

Viaţa Nemţeană