2 decembrie: s-a născut minunea Nicolae Labiş, albatrosul ucis,”un curcubeu deasupra lumii sufletului meu” 2 decembrie: s-a născut minunea Nicolae Labiş, albatrosul ucis,”un curcubeu deasupra lumii sufletului meu”
Poetul Nicole Labiş, despre care s-a spus că dacă ar fi trăit ar fi fost asemenea lui Eminescu, a avut rădăcinile în Neamţ. Mama,... 2 decembrie: s-a născut minunea Nicolae Labiş, albatrosul ucis,”un curcubeu deasupra lumii sufletului meu”

Poetul Nicole Labiş, despre care s-a spus că dacă ar fi trăit ar fi fost asemenea lui Eminescu, a avut rădăcinile în Neamţ.

Mama, Ana-Profira, s-a născut la Topoliţa, judeţul Neamţ, sat vecin cu Humuleşti, iar bunica ei, Zamfira Blendea, era înrudită cu Ştefan a Petrii Ciubotariul, tatăl lui Ion Creangă. Eugen Labiş, tatăl lui Nicolae, era fiu de brigadier silvic, ceea ce explică şi patima lui pentru vânătoare. Cariera sa de învăţător a fost întreruptă de misiunea de combatant în timpul celui de-al doilea război mondial, de unde a reuşit să se întoarcă în viaţă. Nicolae Labiş a avut două surori, Margareta şi Dorina.

„Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat şi sună
Oglinzile ritmându-şi-le-n dans,
Şi brazii mei vuiesc fără furtună
Într-un ameţitor, sonor balans,
În vii vibrează struguri străvezii-
Cristalurile cântecelor grele-
Şi stropi scăpărători de melodii
Ca roua nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt”.

Viitorul poet a început şcoala primară în satul natal, în clasa mamei sale, continuând-o, ca refugiat, în satul Văcărea, comuna Mihăileşti, lângă oraşul Câmpulung Muscel. Scria deja poezii şi scenete şi îi plăcea să recite pe scenă. În luna mai a anului 1945, familia Labiş s-a întors acasă şi s-a stabilit la Mălini, unde Eugen şi Ana-Profira şi-au înălţat o frumoasă casă, astăzi memorială. În acelaşi an, Eugen s-a înscris în Partidul Comunist din România (PCR), opţiune care, evident, a avut o mare influenţă şi asupra băiatului său. În 1947, Ana-Profira s-a înscris şi ea în PCR.

În anii 1946 – 1951, Nicolae a urmat cursurile Liceului ”Nicolae Gane”, din Fălticeni, cu foarte bune rezultate şcolare, remarcându-se la limba şi literatura română, cu un orizont şi un ritm de lectură impresionante. După mai multe încercări la rubrica ”Poşta redacţiei”, debutează, în anul 1950, cu poezia ”Fii dârz şi luptă, Nicolae!”, la revista ”Iaşiul Nou”, după ce, la consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni, unde era cel mai tânăr participant, o recitase la festivitatea finală.

În lumea literară, Nicolae Labiş trecea deja drept o ”minune locală”. În mai 1951, a obţinut premiul I la concursul de limba şi literatura română. În iunie, acelaşi an, a debutat şi în presa naţională, cu poezia ”Gazeta de stradă”, la revista ”Viaţa românească”. Apoi, în ianuarie 1952, la intervenţia filialei din Iaşi a Uniunii Scriitorilor, s-a transferat la Şcoala Medie ”Mihail Sadoveanu”, din Iaşi.

În vară, Nicolae Labiş a întrerupt cursurile şcolii medii, pe care, din 1953, a urmat-o la cursurile fără frecvenţă, pentru a da, în august 1954, la Fălticeni, examenul de ”maturitate”, cum se numea pe atunci bacalaureatul, obţinând la limba română nota maximă. Se cuvine menţionat că asemenea denumiri, ca ”şcoală medie” şi ”maturitate”, proveneau din învăţământul sovietic, pe care autorităţile comuniste din România îl luaseră ca model; tot atunci, nota şcolară maximă era 5 (cinci), ca în şcolile din U.R.S.S.

La 15 septembrie 1952, după un examen de admitere, Nicolae Labiş a început să frecventeze celebra ”Şcoală de Literatură”. La deschiderea cursurilor a participat şi Mihail Sadoveanu, ca invitat de onoare. Cu acest prilej, acesta, cu mult bun simţ, a spus: ”Dacă dintre domniile voastre vor ieşi doi sau trei scriitori, atunci va fi bine”. Încă de la începerea cursurilor, lui Labiş i s-a încredinţat funcţia de redactor la secţia de poezie a revistei şcolii, ”Anii de ucenicie”.

Tânărului poet i-a fost recunoscut imediat talentul de către critica literară a vremii şi, ca urmare, a fost copleşit cu onoruri oficiale. Dar, în februarie 1953, Labiş a fost pus în discuţia colectivului pentru ”abateri de la morala şi disciplina şcolii”. De atunci, poetul a fost din ce în ce mai răzvrătit. Se pare că motivul acelei puneri în discuţie a fost lectura din cărţi interzise, româneşti şi străine. Pentru aceasta, poetul a fost pedepsit cu consemnarea în şcoală vreme de două săptămâni şi nebeneficierea, în acelaşi răstimp, de spectacolele de teatru sau concertele la care studenţii mergeau cu şcoala.

În aceeaşi perioadă, Nicolae Labiş a fost în vizită şi la Tudor Arghezi, pe atunci un autor interzis.

La începuturile sale literare, Nicolae Labiş va fi fost, aproape sigur, convins de justeţea comunismului. Mai târziu, când a început să simtă şi să vadă care este realitatea, scriitorul se va fi simţit constrâns de regulile culturale, şi nu numai, ale epocii. Aura de cel mai mare poet al generaţiei sale precum şi protecţia lui Mihail Sadoveanu îi permiteau totuşi să publice lucrări mai alăturea de ”realismul socialist”, cum este, de pildă, prima strofă a poeziei ”Începutul”, din volumul ”Primele iubiri” (1956).

„Ce-i inimă! Mi-i foame! Vreau să trăiesc și-aș vrea

Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul , ce adânc!

Plîng. Ce gîndește tata? Mănînc și plîng. Mănînc!”

În poezia românească actuală, Nicolae Labiș rămâne un vis întrerupt, un „albatros ucis,” ce, asemenea războinicului furtunii aruncat „pe-un cimitir de scoici”, răsfrângea în ochiu-i stins „un nou urcuș”. Al. Piru (op. cit.) estimează că „Dacă el însuși [Labiș] nu și-a mai putut relua zborul, o generație întreagă de poeți vor duce mai departe flacăra aprinsă de el în 1956.”

 

Viaţa Nemţeană

No comments so far.

Be first to leave comment below.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.